Ionela Lostun- Burlacu ”Influentele limbii turce în operele lui Ion Ghica”

De când am început proiectul TurcaLaUnCeai, am fost mereu extrem de plăcut surprinși să aflăm ce oameni minunați s-au alăturat demersului nostru! Cu unii dintre ei am făcut cunoștință personal, iar satisfacția noastră a crescut direct proporțional cu frumusețea caracterului lor. E pur şi simplu minunat să descoperim aproape zilnic poveștile din spatele numelor, să pătrundem în universul altor persoane, ori să aflăm detalii interesante despre activitatea lor de zi cu zi. Și toate astea datorită acestui frumos proiect, proiectul nostru de suflet.

Ionela Lostun-Burlacu este una dintre aceste persoane. Întâmplător am aflat că lucrarea ei de disertație are ca subiect influența limbii turce în operele lui Ion Ghica, prin urmare Ionela a primit o invitație din partea noastră pentru a scrie mai multe despre acest subiect! Lucrarea Ionelei este însoțită la sugestia ei de imagini cu picturi ale italianului Fausto Zonaro, care înfățișează realist epoca Imperiului Otoman. Iată ce ne-a scris prietena noastră:

„İyi akșamlar,

Am primit cu mare drag invitația voastră de a realiza un articol pentru blog, așadar, având puțin timp liber, am recitit câteva pagini din disertația scrisă pe baza operei lui Ion Ghica și mi-am reamintit pasiunea cu care am lucrat la aceasta. 🙂 Rezumatul pe care l-am făcut este destul de amplu, fiind vorba de un studiu lingvistic și neștiind la ce să renunț pentru că toate mi se păreau importante. 🙂 Vă mulțumesc și vă urmăresc cu interes! Mult succes!”

Influenţele limbii turce în „Scrisori către V. Alecsandri”, de Ion Ghica – fragmente de viaţă, parfum de epocă…

În loc de ipoteză…

Savurând un pahar de ceai turcesc, recreând atmosfera unor vremuri de poveste cu muzică bună, vă invit să redescoperiți împreună cu mine, frumusețea istoriei de altădată. Pentru un plus de farmec al lecturii, vă recomand muzica recreată de Jordi Savall pe baza partiturilor lui Dimitrie Cantemir (1673-1723). Ca element inedit pentru iubitorii de limbă și cultură turcă, domnitorul Dimitrie Cantemir a scris „Kitab-i-musiki”, Cartea științei muzicii, în limba turcă, una dintre primele lucrări ale savantului, concepută în perioada vieții acestuia la Constantinopol. Lucrarea cuprinde un studio al muzicii otomane laice și religioase, primul sistem de notație al muzicii otomane. Dimitrie Cantemir a fost contemporan cu Johann Sebastian Bach (1685-1750), iar lucrarea este prima de acest gen dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoțit de o culegere de melodii a diverselor compoziții otomane, dar și folclor din Moldova, precum și un număr de 20 de creații proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria Turciei ca fondator al muzicii religioase, sub numele de Cantemiroğlu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la Sultanul Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor.

Pentru iubitorii de muzica turcească dornici să asculte o variantă mai accesibilă, dar la fel de deosebită, de actualitate și foarte apreciată în Turcia, vă recomand cu drag muzica lui Can Atilla, un artist contemporan, care transpune atmosfera turcească într-o variantă modernă și ale cărui melodii le-am descoperit și le-am apreciat ca sursă de inspirație pentru realizarea lucrării, în perioada studiilor de masterat.

Influenţele limbii turce în Scrisori către V. Alecsandri, de Ion Ghica – fragmente de viaţă, parfum de epocă

Influenţa turcească asupra limbii române face parte din influenţa numită orientală, a limbii unor popoare altaice (sec. IX-XIX), ca urmare a migrării dinspre răsărit şi în urma stabilirii temporare a acestor popoare pe teritoriul ţării noastre. Turca osmanlie (vorbită în timpul lui Osman I) a avut cea mai semnificativă influenţă asupra limbii române, datorită creşterii puterii politice şi militare a turcilor la acea vreme. În urma înfrângerii lui Mircea cel Bătrân, Ţara Românească intră sub suzeranitatea Imperiului Otoman (1391), iar peste circa un secol, după moartea lui Ştefan cel Mare și chiar urmând sfatul acestuia, Moldova va deveni, la rândul ei, vasală Porţii (1511). Până la jumătatea secolului al XVI-lea, turcii manifestă asupra Ţării Româneşti o influenţă preponderent politică, cu ajutorul funcționarilor greci (strângerea şi trimiterea tributului şi birurilor, a darurilor în natură, la vizitele protocolare la Poartă ale domnilor şi ale boierilor, trimiterea de ostatici).

Este evident faptul că vorbitorii români sunt capabili să identifice şi să reproducă mult mai rapid cuvinte turceşti din sfera alimentaţiei (baclava, ciulama, halva, musaca, rahat, sarma) sau care fac referire la deprinderi sociale (bacşiş, ciubuc, haimana, lichea). Conform statisticii efectuate de profesorul Emil Suciu, dintr-un număr de 2770 de cuvinte turceşti, două treimi au trecut în rândul arhaismelor (cuvinte vechi care nu mai sunt folosite decât în literatură), însă o mare parte sunt actuale şi frecvent folosite: aba, amanet, baftă, basma, cântar, caldarâm, catifea, cearșaf, chel, chibrit, chirie, chimir, ciorap, ciorbă, copcă, cusur, dud, dambla, dulap, dulgher, fachir, fotă, fudul, ghiozdan, hal, halva, hatâr, iaurt, taifas, leafă, lulea, malac, maramă, manea, nuia, odaie, para, păstor, rachiu, rindea, rob, saltea, samsar, samur, scrum, soi, tutun, ţol, vamă. Cele mai multe dintre cuvintele turceşti din limba română se regăsesc și la celelalte popoare balcanice, căci stăpânirea turcească a avut aceleaşi efecte pretutindeni. Putem identifica, de asemenea, în română şi câteva sufixe de origine turcească (-ciu, -giu, -iu, -lic /-lâc, -lâu /-liu).

Un număr de 1255 – 1260 de cuvinte de origine turcă sunt prezente în vocabularul românesc actual. La fel de importante sunt considerate şi cele peste 500 de cuvinte din masa vocabularului, folosite frecvent și cunoscute de majoritatea vorbitorilor. Româna a împrumutat din turcă circa 91% substantive, 6% adjective, restul adverbe, interjecţii, câteva verbe şi conjuncţii, în decursul a cinci secole, conform lingvistului Emil Suciu. Printre cuvintele pătrunse în limbă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi din secolul al XV-lea se numără: caftan, ienicer, casap, duşman, bogasiu), elemente împrumutate în secolul al XVI-lea (beizadea, beşliu, haraci, lefegiu, mahala, spahiu, sultan, vizir, amanet, băcan, cearşaf, găitan, giuvaer, ipingea, leafă, năframă, papuc, sipet, hanger, odaie), împrumuturi din secolul al XVII-lea (cafea, ciorbă, papară, anteriu, dimie, hurmuz, zuluf, baltag, lulea, duşumea, tutun, arnăut, buluc, iureş, paşalâc, serai, angara, belea, hac, halal, hatâr, surghiun, zor, aferim, haide, tiptil), împrumuturi din secolul al XVIII-lea (aman!, bre!, borangic, basma, chef, caraghios, fes, geaba, giubea, şal, ghiudem, halva, mezelic, tacâm, caldarâm, tavan, para, peşin, tejghea, zarzavat).

Ion Ghica – o viață, o poveste…

În studiul realizat pentru teza de masterat, atenţia mea s-a îndreptat doar către corespondenţa dintre Ion Ghica și V. Alecsandri, grupată sub denumirea Scrisori către V. Alecsandri, deoarece, după cum mărturiseşte însuşi Ghica, amintirile lor ar putea reprezenta un interes pentru cei care nu au trăit în acele vremuri: „De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară? Poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi”. Corespondenţa cu poetul începe în 1879, la 8 ani după ce Ghica se retrage din viaţa politică, iar acest fapt favorizează o perspectivă mai clară asupra împrejurărilor şi oamenilor. Prin intermediul unui vocabular plin de savoare, cele 24 de scrisori captează şi transmit cu uşurinţă „parfumul” epocii, decorul, moravurile şi vestimentaţia acelor timpuri, în pagini memorabile: „Boierii cei mari purtau contoş şi pe cap giugiuman de samur. Cei halea ţineau dinaintea lui vodă, la ceremonii, bastoane lungi de abanos cu mânerul de fildeş. În ziua cînd cineva îmbrăca caftan de boier mare, era trimis acasă cu alai, călare pe cal domnesc. Acolo îl aştepta un berber-başa al curţei care-l rădea, însemnând cu briciu pe unde să lase să-i crească barba. În tot timpul acestei ceremonii îi bătea în curte meterhaneaua cu surle, cu tobe şi tumbelechiuri. În vârful piramidei de clase era domnul cu cabaniţă şi cucă, cu sabie, topuz şi tui”.

Cunoscător al limbii turce, Ion Ghica a apelat fără constrângeri nu doar la termeni folosiţi deja în limbajul de zi cu zi, ci şi la termeni oficiali. Strănepot şi nepot de domn,  înrudit cu familii de seamă din ţară, Ion Ghica s-a născut la Bucureşti, în 1816, și a trecut în neființă în 1897, la moșia de Ghergani. Va lega prietenii durabile cu C. A. Rosetti, Grigore Alexandrescu, N. Bălcescu. Implicarea în viaţa politică a Principatelor a determinat întâlnirea şi prietenia cu Vasile Alecsandri. Va locui timp de zece ani la Constantinopol, ocupând funcţia de bei (guvernator) al Samosului. A fost numit prim-ministru şi ministru de interne (1859) în timpul domniei lui Al. I. Cuza, ca urmare a  recomandărilor lui Alecsandri, pe atunci ministru de externe. Când Poarta recunoaşte Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Ghica va trece de partea adversarilor, participând la campania împotriva domnului şi la complotul din 11 februarie 1866, fapte ce-l vor mâhni pe Alecsandri şi vor duce la întreruperea relaţiei de prietenie dintre ei. Totuşi, cei doi vor reînnoda legătura câţiva ani mai târziu, în 1879.

Prezenţa cuvintelor turcești în română accentuează apartenenţa limbii noastre la grupul limbilor balcanice și pune în valoare caracterul specific, unic, al românei între limbile romanice (provenite din latină). Literatura primei jumătăţi a secolului al XIX-lea va valorifica turcismele, iar scriitori precum Costache Negruzzi, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Anton Pann, Nicolae Filimon vor contribui la răspândirea acestor termeni. Seria cuvintelor turcești în scrisorile lui Ghica este extrem de vastă: bacalum (interjecţie provenită din turcescul bakalım, având sensul „să vedem!”), geaba („degeaba”), iavaş („lent, încet”), iuruş („repede”; „năvală”), pechei (<tc. peki, „bine”), adverbul sadea („simplu, pur, natural”), tiptil (sensul originar fiind „travestit”). La fel de numeroase sunt şi interjecţiile: popularul bre!, inşalaa! („laudă lui Allah”) şi kes! („taie!”). La Ion Ghica, regăsim de multe ori cuvântul preluat în forma lui originară, aşa cum era el pronunţat el în limba turcă. Locuţiunile verbale sunt și ele numeroase: a-şi găsi beleaua („a o păţi”) < tc. belâsım bulmak (bulmak „a găsi”); a-i veni (cuiva) de hac („a pedepsi”, „a birui”) < tc. hakkından gelmek (gelmek „a veni”); a mânca (o) papară („a fi certat”, „a lua bătaie”) < tc. papara / paparayı yemek (yemek „a mânca”), a da amanet, a-şi găsi beleaua , a avea la kerem, a trăi ca un derebei, a nu avea habar, a-i veni de hac , de hatârul …, a(-l) face de haz, a scoate la maidan, a prinde cu ocaua mică, într-un peş, a juca un renghi.

Mare parte din aceste cuvinte au cunoscut o circulaţie restrânsă doar în anumite medii sociale (erau întrebuinţaţi doar la Curte), cu timpul limba renunţând la mulţi dintre ei și fiind păstrați doar ca arhaisme: agă („titlu dat ofiţerilor superiori, comandanţilor din armata otomană, mai ales celor din fruntea unităţilor de beşlii, de azapi sau de ieniceri”), alai („pompă, ceremonie”), antiriu / antereu, atlaz („ţesătură de mătase fină”), bei (,,guvernator turc de provincie”), beizadea (,,fecior de domn”), caimacam („locţiitor de domn sau de vizir, regent, domnitor interimar”), cirac („favorit, protejat, om de încredere”), hain („trădător”), lefegiu („soldat mercenar, soldat plătit cu leafă”), olac (,,curier”), sarai (,,palat al domnului sau al sultanului”), vezir / vizir (,,ministru în ţările musulmane”), zaharea / zaherea (,,provizie, hrană pentru oameni sau vite”), zorba (,,răscoală, revoltă”).

Elementele civilizaţiei turco-fanariote din scrierile lui Ghica sunt răspândite în toate domeniile vieţii publice, în ceremonialul de curte, dar şi în activităţile cotidiene. Imperiul, de pildă, este identificat prin doi termeni turceşti: Marele Capan şi Devlet („conducere de stat, stăpânire, administraţie, stat, imperiu”). Apar frecvent substantive: baltag, buzdugan, hanger, iatagan„sabie turcească de lungime medie cu lama curbă şi lată, cu două tăişuri”, meterez „fortificaţie, zid de apărare”, palá „paloş; sabie scurtă cu două tăişuri”, şişanea „puşcă lungă, ghintuită”, topuz „măciucă, ghioagă, buzdugan”, mazil „destituit, demis”, arnăut „soldat mercenar albanez sau îmbrăcat în costum naţional albanez care făcea parte din garda domnească din Ţările Române”, bairactar „portdrapel, stegar, grad în oastea otomană şi în cea română”, beşliu „soldat călare, cavalerist otoman, folosit pentru menţinerea ordinii publice, ca gardian, aghiotant, curier, călăuză”, circa „om de încredere, favorit, protejat”.

De asemenea, un alt aspect bine reprezentat este cel al vieţii economice, ilustrat prin întrebuinţarea a diverse cuvinte cu referire la produse culinare de origine turcească, mezelicuri, mărfuri alimentare şi mâncăruri: cafea, ciorbă, ghiudem, cerviş „seu, grăsime topită de bovină, păstrată în băşici şi folosită în alimentaţie”, halviţă „produs alimentar dulce, din seminţe pisate de floarea-soarelui, făină sau griş, zahăr, miere şi nuci”, salep „praf de amidon folosit pentru prepararea unei băuturi cu miere”, pesmet „biscuit, pişcot”.

În ceea ce priveşte cuvintele referitoare la vestimentaţie (îmbrăcăminte, încălţăminte şi accesorii), şi acestea sunt extreme de numeroase: antereu, caftan, cauc „acoperământ pentru cap, înalt şi rotund, cu fundul plat, din pâslă sau din postav vătuit”, fes, giugiuman „căciulă de samur cu fund de pânză albă sau roşie, purtată de domn şi boieri ca însemn al rangului”, iminei „încălţăminte uşoară din marochin negru, galben sau roşu, fără toc, cu vârful ascuţit”, işlic „pieptar cu revere, cu sau fără mâneci, încheiat în faţă, confecţionat din catifea, postav sau dimie, împodobit cu găitane”, mintean „vestă sau tunică, cu sau fără mâneci; suman, surtuc”, şal „stofă fină de lână fabricată în Orient”. Pot fi adăugaţi termenii referitori la materiale şi blănuri: atlaz „ţesătură de mătase, lucioasă pe o singură faţă şi adesea multicoloră, folosită pentru căptuşeli”, borangic „fir neprelucrat de mătase naturală; mătase brută”, muşama „pânză impermeabilizată prin lăcuire sau ceruire pe una din feţe”. Obiectele preţioase, bijuteriile – abanos, fildeş, fulii, găitan, giuvaer „bijuterie”, mahon, pafta, suliman „fard”, udagagiu „specie de arbore cu lemn parfumat”, hurmuz „mărgea de sticlă, perlă falsă”, zuluf – dau o notă specifică textului. Majoritatea obiectelor de podoabă, parfumurile şi sulimanurile pun în evidenţă preocuparea pentru estetica şi graţia feminină.

Din multitudinea de termeni, o parte fiind de neînțeles pentru cititorul zilelor noastre, majoritatea trimit spre atmosfera orientală. Martor la tradițiile și obiceiurile vestimentare ale vremii, Ion Ghica scria: „Anteriile erau de ghermeşit, de citarie, calemcheriu, cutnie, selimie sau sevai; se încingeau la brâu cu şal de Indii; vara, fermeneaua scurtă, vara şi iarna, scurteică îmblănită cu pacea de samur, singeap sau cacom; pe deasupra, giubea de postav sau, la sărbători, biniş. La alaiuri şi la ceremonii, protipendada şi veliţii purtau pe cap giugiuman de samur cu fundul de postav roşu; vara, feregea, şi iarna, contoş; baş-boierul purta hanger la brâu; boierii cei halea stau împrejurul domnului […]. Numai vodă cu beizadelele purtau fund alb la giugiuman. La zile mari, domnul îmbrăca cabaniţa, care era un fel de contoş cu ceaprazuri de fir şi cu profiruri de samur. La alaiuri, boierii cei mari mergeau călări pe cai arăpeşti acoperiţi cu harşa mare cusută cu fir”. Ambianţa cu parfum oriental este redată prin termeni specifici precum caldarâm, mahala, maidan, uluc, cat, chioşc „foişor”, conac, duşumea, han, hazna, iatac, mangal, odaie, ogeac, perdea, sofa, tavan, tinichea „acoperiş de tablă”.

În loc de concluzie…

Pentru Ghica, termenii turcești sunt un instrument literar care pune în lumină o influenţă politico-socială de secole. Ion Ghica a găsit echilibrul necesar al surselor de evocare a trecutului, de descriere, armonizând elementele vechi cu cele mai noi, într-un stil inspirat de realităţile epocii sale. „Limba – spunea Alecu Russo – are menirea de a fi un organ de înţelegere nu a unor oameni, dar a oamenilor”, iar limba cea mai „înţeleaptă” cum o numea el, este cea care „ajută pe om a-şi tălmăci gândurile într-un chip, ca toţi ascultătorii să-l poată înţelege”. A crea din cuvinte o lume de idei şi de sentimente noi înseamnă a îmbogăți şi înnobila limba, căci numai în graiul său omul îşi înțelege inima pe deplin.                                                                                                                                                                                                                                                                          Ionela Lostun-Burlacu

Cluj-Napoca, 5 februarie 2016

Pot sa va spun cateva informatii despre mine: m-am nascut si am crescut la Vatra Dornei, dar studiile m-au adus pe meleaguri clujene. Am studiat la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, la sectia romana-franceza, sunt profesoara de Limba si literatura romana și colaborez cu o editura din Cluj pentru corectarea textelor ce urmeaza a fi publicate. Pentru realizarea tezei de licenta am ales poezia lui Nichita Stănescu, dar in cursul pregatirii lucrării de masterat m-am indreptat spre un subiect mai putin abordat acum 4 ani, limba turca. Pentru lucrare am abordat un text ce nu tinea doar de literatura, ci era si document istoric,  iar abordarea mea a fost lingvistica, așadar am avut prilejul să imbin toate domeniile care mă pasioneaza, pentru a realiza ceva inedit. La acea vreme era doar o dorinta de originalitate, astăzi a devenit o adevarata pasiune, de aceea urmăresc cu atata drag si sunt incantata de postarile paginii TLUC, ascult muzica turceasca si caut sa inteleg versurile, vizionez  filme (pe cat posibil fără subtitrare) și visez cu ochii deschisi la Turcia, până voi avea ocazia să-mi trăiesc visul 🙂