Află cu noi. Cele mai bine păstrate secrete din cultura, istoria și arta turcilor.
O limbă turcică vorbită în Rusia?
Știați că în grupul limbilor turcice este inclusă și limba IAKUTĂ (SAHA)? Cei care o vorbesc sunt locuitori ai Republicii Saha (Iakuția) din Rusia, în număr de aproximativ 360.000 de oameni. Sunt cei mai depărtați de Turcia ca distanță geografică, aceștia ocupând zona Siberiei de Nord-Est. La fel ca turca, limba iacută utilizează armonia vocalică, nu are gen și este o limbă aglutinantă și are același reguli gramaticale, însă alfabetul este chirilic rus. Turca și iakuta au o veche orginie comună, așa cum română, italiana și portugheza provin toate din limba latină. În filmulețul pe care l-am selectat special pentru tine poți vedea cât de multe cuvinte în comun au cele două limbi. Accentul slavic al tânărului bilingv și forma cuvintelor spuse de el sunt, cel mai probabil, infuențate de limba rusă, însă limba vorbită de el este 100% turcică.
Piesă de ceramică de İznik vândută cu 500.000 de dolari
Ceramica de İznik are în Turcia o poveste interesantă. Deși o găsim ca turiști cu prețuri mici, începând cu câteva lire, și o cumpărăm drept suvenir, trebuie să știți că în 2006 au fost vândute câteva piese din ceramică la prețul de 500.000 de dolari. Este adevărat, datau din secolul al XV-lea. Ceramica reală, nu reproducerile comercializate la prețuri mici, merită să fie căutată și… găsită! Deși tradiția este străveche, ea a înflorit pe timpul otomanilor, iar la finele secolului al XV-lea, artezanii au înlocuit lutul cu un alt material, cuarțul. Această tehnică a creat o bază albă, iar culorile clasice ale acestei tehnici au început să iasă și mai mult în evidență: turcoaz, verde malachit, cobalt și corai. Sultanii otomani au ordonat decorarea spațiilor publice și a clădirilor importante din Istanbul cu aceste plăci de ceramică intens colorate, denumite în turcă İznik çini. Timp de 100 de ani s-a aflat la mare căutare și a stârnit inclusiv interesul comercianților genovezi și venețieni. Declinul Imperiului Otoman a însemnat și declinul acestei tradiții, ea dispărând complet în secolul al XVII-lea.
Procesul prin care această ceramică ia naștere este unul migălos și… precis. Rețeta trebuie să fie exactă: pentru a crea baza, numită „biscuite”, este nevoie ca 85% din compoziția sa să fie din cuarț local, iar restul din lut și silică. Acești „biscuiți” sunt uscați pentru 7 – 10 zile, apoi sunt acoperiți cu o glazură specială și mai stau la uscat pentru încă alte zece zile. Sunt arși apoi la 930 de grade în cuptoare imense.
Urmează partea cea mai migăloasă: decorarea lor. Modelele sunt schițate pe o hârtie și perforate ulterior cu un ac, apoi sunt transferate pe biscuite utilizând praf de cărbune. Urmele acestea foarte fine de cărbune sunt conturate cu o vopsea neagră, iar modelele sunt pictate utilizând vopseluri metalice. Oxidul de cupru produce un albastru cobalt bogat, iar oxidul de fier se transformă într-un roșu foarte aprins.
Ultimul pas, cel care transformă totul în magie este acoperirea cu stratul trasparent protector, denumit în turcă SIR, ceea ce s-ar traduce prin „secret”. Artizanii din timpurile vechi nu au scris niciodată formula acestui material sau detalii despre procedură, ci au preferat să o transmită mai departe prin viu grai, pentru a păstra… secretul! Acest ultim strat face piesa foarte rezistentă, mai ales după ce este încă o dată arsă pentru alte 12 ore la foc continuu. Poți urmări aici tot procesul în detaliu: https://www.youtube.com/watch?v=XTznKGVkNNY
Edmondo De Amicis și cea mai valoroasă operă a sa: Constantinopoli
𝗘𝗱𝗺𝗼𝗻𝗱𝗼 𝗗𝗲 𝗔𝗺𝗶𝗰𝗶𝘀, ziarist și explorator italian, este cunoscut mai mult ca autor al romanului „Cuore”, însă cea mai importantă operă a sa este „𝗖𝗼𝗻𝘀𝘁𝗮𝗻𝘁𝗶𝗻𝗼𝗽𝗼𝗹𝗶”, scrisă în 1875 și publicată pentru prima dată în 1877.
Cartea – un eseu-reportaj de călătorie – este valoroasă pentru descrierea vie a orașului în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și a Imperiului Otoman aflat deja în perioada de declin. Este cea mai valoroasă descriere pe care o avem poate a acelei perioade, o fotografie a capitalei Imperiului Otoman, un document istoric în sine.
𝗠-𝗮𝗺 𝗹𝗮𝘀𝗮𝘁 𝗶𝗺𝗯𝗮𝘁𝗮𝘁 𝗱𝗲 𝗮𝗰𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗽𝗮𝗴𝗶𝗻𝗶 𝗲𝘅𝗼𝘁𝗶𝗰𝗲, 𝗽𝗹𝗶𝗻𝗲 𝗱𝗲 𝗽𝗮𝗿𝗳𝘂𝗺𝘂𝗹 𝘂𝗻𝘂𝗶 𝗢𝗿𝗶𝗲𝗻𝘁 𝗶𝗻𝗱𝗲𝗽𝗮𝗿𝘁𝗮𝘁 𝘀𝗶 𝗺𝗶𝘀𝘁𝗲𝗿𝗶𝗼𝘀. 𝗨𝗻 𝗼𝗿𝗶𝗲𝗻𝘁𝗮𝗹𝗶𝘀𝗺 𝗽𝘂𝗿: 𝗱𝗲 𝘃𝗮𝘇𝘂𝘁, 𝗺𝗶𝗿𝗼𝘀𝗶𝘁 𝘀𝗶 𝗮𝘀𝗰𝘂𝗹𝘁𝗮𝘁 𝗽𝗲 𝘀𝘁𝗿𝗮𝘇𝗶𝗹𝗲 𝘂𝗻𝗱𝗲 𝗽𝗼𝘁𝗶 𝗶𝗻𝘁𝗮𝗹𝗻𝗶 𝗺𝘂𝗹𝘁𝗶𝗺𝗶 𝘀𝗼𝘀𝗶𝘁𝗲 𝗱𝗶𝗻 𝗰𝗲𝗹𝗲 𝗽𝗮𝘁𝗿𝘂 𝗽𝘂𝗻𝗰𝘁𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗱𝗶𝗻𝗮𝗹𝗲. 𝗜𝗮𝗿 𝗖𝗼𝗻𝘀𝘁𝗮𝗻𝘁𝗶𝗻𝗼𝗽𝗼𝗹𝘂𝗹 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗶𝗻 𝗰𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂𝗹 𝗮𝗰𝗲𝘀𝘁𝗲𝗶 𝗿𝗼𝘇𝗲 𝗮 𝘃𝗮𝗻𝘁𝘂𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿. spune Federico Mosso într-un articol care prezintă această carte. O nouă ediție a cărții a fost publicată în anul 2005, având o prefață scrisă de Umberto Eco. Pentru imaginea postării am ales o pictură de Alberto Pasini – „Mercato Orientale” (1884) și am găsit și un link de unde cartea tradusă în limba engleză poate fi comandată: https://carturesti.ro/carte/constantinople-206042
Aveți aici un fragment – o părticică din capitolul „Podul”, să vă arătăm cât de frumos descrie autorul imaginea orașului din acea perioadă:
𝗜𝗻 𝗺𝗶𝗷𝗹𝗼𝗰𝘂𝗹 𝘂𝗻𝗲𝗶 𝗮𝗴𝗹𝗼𝗺𝗲𝗿𝗮𝘁𝗶𝗶 𝗱𝗲 𝗴𝗿𝗲𝗰𝗶, 𝘁𝘂𝗿𝗰𝗶 𝘀𝗶 𝗮𝗿𝗺𝗲𝗻𝗶, 𝗶𝗮𝘁𝗮 𝘃𝗶𝗻𝗲 𝘂𝗻 𝗲𝘂𝗻𝘂𝗰 𝗴𝗿𝗮𝘀, 𝗰𝗮𝗹𝗮𝗿𝗲, 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝘁𝗶𝗽𝗮 „𝗙𝗮𝗰𝗲𝘁𝗶 𝗹𝗼𝗰!”, 𝗶𝗻 𝗳𝗮𝘁𝗮 𝘂𝗻𝗲𝗶 𝗰𝗮𝗹𝗲𝘀𝘁𝗶 𝘁𝘂𝗿𝗰𝗲𝘀𝘁𝗶, 𝗽𝗶𝗰𝘁𝗮𝘁𝗲 𝗰𝘂 𝗳𝗹𝗼𝗿𝗶 𝘀𝗶 𝗽𝗮𝘀𝗮𝗿𝗶, 𝗽𝗹𝗶𝗻𝗮 𝗱𝗲 𝗱𝗼𝗮𝗺𝗻𝗲𝗹𝗲 𝘂𝗻𝘂𝗶 𝗵𝗮𝗿𝗲𝗺, 𝗶𝗺𝗯𝗿𝗮𝗰𝗮𝘁𝗲 𝗶𝗻 𝘃𝗲𝗿𝗱𝗲 𝘀𝗶 𝘃𝗶𝗼𝗹𝗲𝘁 𝘀𝗶 𝗶𝗻𝗳𝗮𝘀𝘂𝗿𝗮𝘁𝗲 𝗶𝗻 𝘃𝗼𝗮𝗹 𝗮𝗹𝗯; 𝗶𝗻 𝘀𝗽𝗮𝘁𝗲 𝘃𝗶𝗻𝗲 𝗼 𝗰𝗮𝗹𝘂𝗴𝗮𝗿𝗶𝘁𝗮 𝗶𝗻𝗳𝗶𝗿𝗺𝗶𝗲𝗿𝗮 𝗱𝗲 𝗹𝗮 𝘀𝗽𝗶𝘁𝗮𝗹𝘂𝗹 𝗱𝗶𝗻 𝗣𝗲𝗿𝗮, 𝘂𝗻 𝘀𝗰𝗹𝗮𝘃 𝗮𝗳𝗿𝗶𝗰𝗮𝗻 𝗰𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗮 𝗼 𝗺𝗮𝗶𝗺𝘂𝘁𝗮 𝘀𝗶 𝘂𝗻 𝗻𝗮𝗿𝗮𝘁𝗼𝗿 𝗽𝗿𝗼𝗳𝗲𝘀𝗶𝗼𝗻𝗶𝘀𝘁, 𝗶𝗺𝗯𝗿𝗮𝗰𝗮𝘁 𝗶𝗻 𝗵𝗮𝗶𝗻𝗲 𝗱𝗲 𝘃𝗿𝗮𝗷𝗶𝘁𝗼𝗿 – 𝗰𝗲𝗲𝗮 𝗰𝗲 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗱𝗲𝘀𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗼𝗯𝗶𝘀𝗻𝘂𝗶𝘁, 𝗶𝗻𝘀𝗮 𝗰𝗶𝘂𝗱𝗮𝘁 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝘂𝗻 𝗻𝗼𝘂 𝘃𝗲𝗻𝗶𝘁.
𝗧𝗼𝘁𝗶 𝗮𝗰𝗲𝘀𝘁𝗶 𝗼𝗮𝗺𝗲𝗻𝗶 𝘁𝗿𝗲𝗰 𝘂𝗻𝗶𝗶 𝗽𝗲 𝗹𝗮𝗻𝗴𝗮 𝗮𝗹𝘁𝗶𝗶 𝗳𝗮𝗿𝗮 𝘀𝗮-𝘀𝗶 𝗮𝗿𝘂𝗻𝗰𝗲 𝘃𝗿𝗲𝗼 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝗿𝗲, 𝗹𝗮 𝗳𝗲𝗹 𝗰𝘂𝗺 𝘀𝗲 𝗶𝗻𝘁𝗮𝗺𝗽𝗹𝗮 𝘀𝗶 𝗹𝗮 𝗟𝗼𝗻𝗱𝗿𝗮, 𝗽𝗲 𝗻𝗶𝗰𝗶𝘂𝗻𝗮 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿𝗲 𝗳𝗲𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗹𝗼𝗿 𝗻𝘂 𝘀𝗲 𝘀𝗰𝗵𝗶𝘁𝗲𝗮𝘇𝗮 𝘃𝗿𝗲𝘂𝗻 𝘇𝗮𝗺𝗯𝗲𝘁. 𝗔𝗹𝗯𝗮𝗻𝗲𝘇𝘂𝗹 𝗶𝗻 𝗳𝘂𝘀𝘁𝗮 𝘀𝗮 𝗮𝗹𝗯𝗮, 𝗰𝘂 𝗽𝗶𝘀𝘁𝗼𝗮𝗹𝗲 𝗹𝗮 𝗰𝗲𝗻𝘁𝘂r𝗮, 𝗹𝗮𝗻𝗴𝗮 𝗲𝗹 𝘁𝗮𝘁𝗮𝗿𝘂𝗹 𝗶𝗺𝗯𝗿𝗮𝗰𝗮𝘁 𝗶𝗻 𝗽𝗶𝗲𝗹𝗲 𝗱𝗲 𝗼𝗮𝗶𝗲; 𝘁𝘂𝗿𝗰𝘂𝗹 𝗰𝗮𝗹𝗮𝗿𝗲 𝗰𝗲 𝘁𝗿𝗮𝗴𝗲 𝗱𝘂𝗽𝗮 𝗲𝗹 𝗽𝗼𝗺𝗽𝗼𝘀 𝗼 𝗳𝘂𝗻𝗶𝗲 𝗹𝘂𝗻𝗴𝗮, 𝗰𝘂 𝗱𝗼𝘂𝗮 𝘀𝗶𝗿𝘂𝗿𝗶 𝗱𝗲 𝗰𝗮𝗺𝗶𝗹𝗲, 𝗶𝗻 𝘀𝗽𝗮𝘁𝗲𝗹𝗲 𝘀𝗮𝘂 𝘂𝗻 𝗮𝗷𝘂𝘁𝗼𝗿 𝗮𝗹 𝘂𝗻𝘂𝗶 𝗽𝗿𝗶𝗻𝘁 𝗼𝘁𝗼𝗺𝗮𝗻, 𝗰𝗮𝗹𝗮𝗿𝗲 𝗽𝗲 𝗮𝗿𝗺𝗮𝘀𝗮𝗿𝘂𝗹 𝘀𝗮𝘂 𝗮𝗿𝗮𝗯, 𝗰𝗲 𝘁𝗿𝗮𝗴𝗲 𝘇𝗮𝗻𝗴𝗮𝗻𝗶𝗻𝗱 𝘂𝗻 𝗰𝗮𝗿𝘂𝗰𝗶𝗼𝗿 𝗰𝘂 𝘁𝗼𝗮𝘁𝗲 𝗺𝗮𝗿𝘂𝗻𝘁𝗶𝘀𝘂𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗱𝗼𝗺𝗲𝘀𝘁𝗶𝗰𝗲 𝗮𝗹𝗲 𝘂𝗻𝗲𝗶 𝗰𝗮𝘀𝗲 𝘁𝗶𝗽𝗶𝗰 𝘁𝘂𝗿𝗰𝗲𝘀𝘁𝗶, 𝗴𝗿𝗲𝗰𝗼𝗮𝗶𝗰𝗮 𝗰𝘂 𝗽𝗮𝗹𝗮𝗿𝗶𝗮 𝗲𝗶 𝗿𝗼𝘀𝗶𝗲 𝘀𝗶 𝗽𝗮𝗿𝘂𝗹 𝗹𝗮𝘀𝗮𝘁 𝘀𝗮 𝗰𝗮𝗱𝗮 𝗽𝗲 𝘂𝗺𝗲𝗿𝗶, 𝗲𝘃𝗿𝗲𝗶𝗰𝗮 𝗶𝗺𝗯𝗿𝗮𝗰𝗮𝘁𝗮 𝗶𝗻𝘁𝗿-𝘂𝗻 𝗮𝗻𝘁𝗶𝗰 𝗰𝗼𝘀𝘁𝘂𝗺 𝗶𝗻𝗱𝗶𝗮𝗻, 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶𝗮 𝗱𝗲 𝗰𝘂𝗹𝗼𝗮𝗿𝗲 𝗶𝗻𝗳𝗮𝘀𝘂𝗿𝗮𝘁𝗮 𝗶𝗻𝘁𝗿-𝘂𝗻 𝘀𝗮𝗹 𝗺𝘂𝗹𝘁𝗶𝗰𝗼𝗹𝗼𝗿 𝗰𝘂𝗺𝗽𝗮𝗿𝗮𝘁 𝗱𝗶𝗻 𝗖𝗮𝗶𝗿𝗼, 𝗮𝗿𝗺𝗲𝗮𝗻𝗮 𝗱𝗶𝗻 𝗧𝗿𝗮𝗯𝘇𝗼𝗻, 𝗶𝗺𝗯𝗿𝗮𝗰𝗮𝘁𝗮 𝘁𝗼𝗮𝘁𝗮 𝗶𝗻 𝗻𝗲𝗴𝗿𝘂, 𝗱𝗲 𝗽𝗮𝗿𝗰𝗮 𝗮𝗿 𝗳𝗶 𝗺𝗲𝗿𝘀 𝗹𝗮 𝗼 𝗶𝗻𝗺𝗼𝗿𝗺𝗮𝗻𝘁𝗮𝗿𝗲, 𝘁𝗼𝗮𝘁𝗲 𝗺𝗲𝗿𝗴 𝗶𝗻 𝗿𝗮𝗻𝗱, 𝗰𝗮 𝘀𝗶 𝗰𝘂𝗺 𝗮𝗿 𝗳𝗶 𝗳𝗼𝘀𝘁 𝗽𝘂𝘀𝗲 𝗮𝗰𝗼𝗹𝗼 𝗱𝗶𝗻𝗮𝗱𝗶𝗻𝘀, 𝘀𝗮 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗿𝗮𝘀𝘁𝗲𝘇𝗲 𝘂𝗻𝗮 𝗰𝘂 𝗰𝗲𝗮𝗹𝗮𝗹𝘁𝗮.
Cine este piratul turc care apare în Don Quijote?
Cunoşti povestea lui Ali Pașa Kılıç, amintit şi ca „Occhiali”? E una fascinantă, pe care am auzit-o și noi de curând! Iată 7 lucruri surprinzătoare despre acest personaj!
1️⃣ A fost la origine… italian! Se numea Giovanni Dionigi Galeni, era fiu de pescar, născut în La Castella, Calabria, în sudul Italiei, în anul 1519.
2️⃣ Luat prizonier de pirații turci conduși de Ali Ahmet, unul dintre căpitanii lui Hayreddin Barbarossa, s-a convertit la Islam și a luat numele de Ali. Prin talentul său ca marinar și conducător în lupte, devine Pașa, apoi un Amiral otoman apreciat. În final, sultanul i-a dat numele de Kılıç Ali.
3️⃣ Devine cunoscut în întreaga Europă și este deseori amintit sub numele de „Occhiali”.
4️⃣ El este personaj chiar în opera de căpătâi a lui Cervantes, „Don Quijote”! El apare menționat ca „Uchiali” în capitolul al XXXIX-lea al cărții.
Și asta pentru că circulă povestea că, după bătălia de la Inebahtı, unde Ali s-a remarcat în mod deosebit, l-a luat prizonier, printre alții, chiar pe celebrul scriitor spaniol. Rămas fără o mână în urma bătăliei, Cervantes a lucrat timp de cinci ani la moscheea lui Ali Pașa.
5️⃣ Exista în acea perioadă obiceiul ca războinicii înstăriți, cu avere, precum și conducătorii armaterlor otomane, după victorii răsunătoare, să se prezinte în fața sultanului. Acesta, ca răsplată, le oferea pământ în Istanbul pentru a-și construi câte o moschee în numele lor. Se pare că sultanul acelei perioade, Murat al III-lea, i-ar fi spus lui Ali Pașa: „Sen ki deryalar serdarısın – Ești căpitanul mărilor.”- așa că i-a oferit acestuia un loc mlăștinos, din zona Tophane, în nordul Cornului de Aur, în apropiere de Bosfor, pentru construirea moscheii. Tophane era pe atunci nelocuit și cu foarte puține edificii.
6️⃣ Prima moschee construită într-un astfel de loc, în apropierea apei, a fost așadar Moscheea Ali Pașa Kılıç. Arhitectul său nu este altul decât celebrul Mimar Sinan, aflat pe atunci la venerabila vârstă de 90 de ani! Acesta, pentru stabilizarea terenului, a poruncit aducerea de moloz, piatră și pământ în cantități mari. Moscheea este o copie în miniatură a Moscheii Aya Sofya, pe care Ali Pașa o îndrăgea foarte mult. În complexul din jurul moscheii este inclusă o școală – MEDRESE, o fântână monumentală – SEBİLE, morminte – TÜRBE dar şi o baie turcească – HAMAM – care a fost recent restaurată. Mormântul său se află în curtea din spate a moscheii, unde există un mausoleu.
7️⃣ Iată aici mai multe resurse dacă îți dorești să afli mai multe despre această moschee și cel care a construit-o, dar și despre Cervantes și presupusa perioadă în care a fost luat ca prizonier la Istanbul: https://hazelstainer.wordpress.com/…/a-life-of-quixotic-ad…/
În limba turcă, un reportaj despre moschee: https://www.youtube.com/watch?v=_keyv2iAXO8
Filmuleț cu interiorul și exteriorul moscheii + informații în limba engleză: https://www.youtube.com/watch?v=maOZ8MsmRwc
Zidurile Constantinopolului
Mai puțin cunoscute turiștilor, Zidurile Constantinopolului sau Zidurile lui Teodosius au fost construite în anul 412 de Teodosius al II-lea. Au apărat timp de 1000 de ani capitala bizantină și au rezistat până la venirea otomanilor în 1453 cu tunurile lor gigantice. Erau compuse din trei rânduri de ziduri, separate între ele de terase de 15 până la 20 de metri, un șanț cu apă, 96 de tunuri plasate la o distanță de 55 de metri. Aveau o lungime de 6,5 km și se întindeau între Marea Marmara și Cornul de Aur. Și astăzi o bună parte a acestora a rămas în picioare și poate fi vizitată.
Cum îi vedeau vesticii pe otomani pe vremea lui Moliere?
NB. Muzica este scrisă de Jean-Baptiste Lully.
„Le Bourgeois gentilhomme” – „Burghezul Gentilom” este o comedie faimoasă scrisă de Moliere, jucată pentru prima dată în anul 1670. Se concentrează pe încercările unui tânăr bogat fără titlu nobil – Jourdain – să învețe retorică, gramatică, filozofie și să scrie poezii sau să danseze pentru a accede în cercurile aristocrate. Iar lucrul interesant pe care l-am descoperit este că, în această comedie, la un moment dat, personajul principal își dorește atât de mult să devină un aristocrat, încât este acceptă propunerea falsă unui bărbat otoman, ce pretinde că este fiul sultanului și care îi propune să devină paladin al Ierusalimului. Si Franța era, pe vremea aceea, prietenoasă și avea multe contacte cu Turcia. Dansul turcilor din această scenă are influențe caucaziene, pentru că dansurile practicate deseoeri în Imperiul Otoman erau dansurile tatărești, circasiene, georgiene, iar acest lucru ne spune multe despre cum turcii erau percepuți de europeni. Limba folosită de otomani în această comedie nu este limba turcă, ci o limbă din evul mediu, azi dispărută, care se folosea de marinari pentru a comunica în zona Mării Mediterane și care se numea SABİR. O limbă neo-latină, cu gramatică simplificată, folosită în comun de genovezi, greci, arabi, turci, venețieni și spanioli.
Cum îi vedea lumea pe turci în secolele trecute?
Vă spunem noi: comercianți desăvârșiți, așa cum sunt și astăzi! „L’Imprésario di Smyrne” – „Impresarul din Smirna” de Carlo Goldoni este o piesă de teatru – o comedie în cinci acte, scrisă în anul 1759 și jucată pentru prima dată în Veneția în același an. Autorul, născut în Republica Veneției și unul dintre ultimii reprezentanți ai literaturii venețiene, a avut ca exemplu operele lui Moliere. Piesa ne arată cum europenii îi percepeau pe turci în timpul acelor secole – adevărați antreprenori, cu atât mai mult cu cât Veneția a avut conexiuni foarte strânse timp de mai multe secole cu Imperiul Otoman. Ali, un comerciant important din Smirne/İzmir, este cel care vrea să facă afaceri în Veneția, ajunge la hotel și vrea să înceapă cât de curând o afacere – lucru care era foarte comun pentru venețieni, cei care au făcut comerț cu otomanii mult timp, devenind astfel legătura dintre Orient și Occident. Acest comerciant comunică cu alte personaje într-un mod foarte natural, care arată cât de normal era ca ei să facă afaceri, folosind limba SABİR cu aceştia. SABİR este o limbă din evul mediu, azi dispărută, care se folosea de marinari pentru a comunica în zona Mării Mediterane, o limbă neo-latină, cu gramatică simplificată, folosită în comun de genovezi, greci, arabi, turci, venețieni și spanioli. Venețienii cumpărau de la otomani cereale, sticlă, nisip, mătase, condimente și mirodenii, piper, smirnă, șofran. Puteți asculta această piesă tradusă și adaptată în limba română, în cadrul emisiunii „Teatru radiofonic”:
https://latimp.eu/impresarul-din-smirna-de-carlo-goldoni-t…/
Cum comunicau negustorii turci cu cei genovezi sau venețieni, cu spaniolii, arabii și grecii?
Ei bine, nu era vorba de limbajul semnelor, ci de propria lor limbă, pe care ei au creat-o exact pentru a se înțelege unii cu alții! Așadar… o limbă a negustorilor! Otomanii – comercianți desăvârșiți de atâta timp, iată, cât de ingenioși erau! Au creat o limbă doar a lor! SABİR sau Limba franca, căci despre ea e vorba, este o limbă dispărută, care se vorbea în porturile din bazinul Mării Mediterane, dar și de către marinarii din zonă. Vorbim de o limbă rudimentară ca vocabular și gramatică, fără plural și cu doar două timpuri simple: prezentul și trecutul. Verbele la prezent nu aveau terminații
personale, fiind folosit doar infinitivul:
Mi andar – Eu merg
Ti andar – Tu mergi
Ellou andar/Ella andar – El ea merge
Noi andar – Noi mergem
Voi andar – Voi mergeți
Elli andar – Ei merg
Limba s-a răspândit în perioada dominației economice e genovezilor și venețienilor, fiind folosită începând cu secolul al XI-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea. Cuprinde o combinație de cuvinte din dialectele venețian și genovez, spaniolă, catalană, occitană, franceză și portugheză, dar și cuvinte turcă, arabă ori greacă. SABİR vine de la verbul „SABER” – „a ști” în spaniolă, portugheză, catalană și occitană. Pronunele personale au aceeași formă indiferent dacă sunt subiecte sau complemente: „mi” – înseamnă „eu” dar și „pe mine”. Fascinant, nu? SABİR se mai întâlnește azi doar fragmentar, în comediile lui Moliere, Carlo Goldoni sau Lope de la Vega. În „Burghezul gentilom” de Moliere, comedie căreia i-am dedicat și noi recent o postare, există un bun exemplu:
Se ti sabir,
Ti respondir;
Se non sabir,
Tazir, tazir.
Mi star Mufti.
Ti qui star ti?
Non intendir,
Tazir, tazir.
„Dacă tu a ști,
Tu a răspunde;
Dacă nu a ști,
A tăcea, a tăcea.
Eu a fi Mufti.
Tu cine a fi tu?
Nu a înțelege,
A tăcea, a tăcea.”
Adică, adaptat:
„Dacă știi,
Răspunzi;
Dacă nu știi,
Taci, taci.
Eu sunt muftiul.
Tu cine ești?
Dacă nu înțelegi,
Taci, taci.”
Știai că în Veneția există „Palatul Turcilor” – „Fondaco dei Turchi”?
Ei bine, și asta pentru că, pe tot parcursul istoriei Imperiului Otoman, în ciuda unor scurte conflicte violente, Republica Venețiană a fost constant un partener de comerț al otomanilor. Venețienii aduceau din Orient mătase pură, bumbac, dar mai ales mirodenii, în timp ce otomanii veniți acolo cumpărau stofe de lux, sticlă, bunuri din metal. Palatul a fost construit în secolul al XIII-lea, ca reședință a unei familii aristocrate, iar începând cu secolul al XVII -lea însă, palatul a servit ca reședință pentru turcii otomani sosiți în Veneția. Era de fapt o combinație fascinantă de locuințe, depozite și piață de desfacere pentru comerciații turci. Ni s-a părut interesant că existau ore precise, exacte, în care comerciații puteau vinde marfa. Acest palat și zonele adiacente reprezentau un punct central al comerțului din Veneția, unde se găseau produse exotice și alimente cu iz oriental. După ce Republica Venețiană a fost cucerită de Napoleon, turcii au continuat să locuiască acolo până la 1838.
Te-ai gândit vreodată de unde vine denumirea de İstanbul?
Denumirea modernă a orașului dată de turci, Istanbul, provine de la construcția în greacă „eis tin boule” (εις την βουλή), care înseamnă „spre consiliul guvernului”. Iar numele de Konstantinoupolis („orașul lui Constantin”, Constantinopol) fusese dat după ce împăratul roman Constantin I a schimbat capitala imperiului de la cea istorică, Roma, la Bizanț în anul 330 d.Hr. Când turcii au ajuns, au preluat un termen care era folosit de populația locală vorbitoare de limba grecă pentru a indica locul acropolei si partea orașului plasată în interiorul Zidurilor lui Costantin (unde erau clădirile administrației și ale guvernului). Deci, expresia εις την βουλή (eis tin boule), preluată de nou-veniții vorbitori de limba turca (după cucerirea Constantinopolului în 1453), a devenit numele colocvial al orașului: Istanbul.
Ar trebui notat că, în documentele oficiale ale birocrației Imperiului Otoman, numele a rămas Konstantinopolis și numai în anul 1930, după proclamarea Republicii Turcia (1923), orașul a fost redenumit și în mod oficial Istanbul. Dar pentru cultura comună internatională si pentru vorbitorii de limba turcă, în afară de documentele birocratice, orașul a fost amintit ca Istanbul și conoscut ca Istanbul timp de multe secole (înainte de redenumirea oficială din documente).
Sublime Porte – Poarta Sublimă
era numele dat de Franța porții care ducea către sediul Marelui Vizir din Palatul Topkapı din Istanbul, unde sultanul ținea ceremonia de întâmpinare a ambasadorilor străini. Era o practică otomană străveche să facă din porțile orașelor și ale palatelor locuri de adunare. Mai târziu, numele a ajuns să se refere la poziția Imperiului ca poartă între Europa și Asia. Porte este franceză pentru „poartă”. Când sultanul Süleyman Magnificul a încheiat o alianță cu regele Francisc I al Franței în 1536, diplomații francezi au trecut prin poarta monumentală sau Bab-ı Ali pentru a ajunge la viziratul Constantinopolului, sediul guvernului sultanului. Franceza fiind limba diplomației, traducerea franceză Sublime Porte (adjectivul fiind neobișnuit plasat înaintea cuvântului pentru a-i sublinia importanța) a fost adoptată curând în majoritatea celorlalte limbi europene, inclusiv în engleză, pentru a se referi nu numai la poarta actuală, ci ca metaforă a Imperiului Otoman.
Știai că leul, ca animal sălbatic, aflat în libertate, a trăit în Turcia până în 1870? Adică până aproape de epoca modernă! E fascinant!
Acest lucru se întâmpla estul Anatoliei și Kapadokyiei și explică, de asemenea, de ce câinii ciobănești din estul Anatoliei continentale, Kapadokya și Caucaz – acei enormi câini numiți KANGAL- erau crescuți pentru a fi una dintre cele mai mari rase de câini ciobănești. Ei trebuiau, în haită – unul singur ar fi fost prea puțin – să păzească și să protejeze oile nu numai de lupi sau șacali – ca în Europa – ci și de alte fiare sălbatice precum leul. Leii au dispărut în ținuturile rurale și nedezvoltate din estul Turciei abia în anul 1870. În estul Turciei trăia și tigrul. A dispărut și el – ca și leul – în a două jumătatea a secolului al XIX-lea. La vremea aceea, tigrul trăia în ținuturile foarte sălbatice și foarte puțin urbanizate din estul Anatoliei. Tigrii și leii erau capturați de pui și ținuți în Istanbul ca animale de companie, de unii ieniceri, viziri, sultani sau alte figuri aristocrate importante. Era vorba de persoanele care aveau spațiul pentru creșterea lor și resursele pentru a-i hrăni și a-i dresa. Iernicerii au dispărut în 1826 pentru că reprezentau o armată depășită, în comparație cu standardele moderne ale secolului al XIX-lea. Leii la rândul lor, au dispărut din Turcia abia după dispariția unui simbol atât de important al otomanilor, ienicerii.
Totuși, aceste fiare erau considerate în general foarte periculoase atât pentru țăranii din mediul rural care trăiau din agricultură, cât și pentru păstorii care aveau turme în acele zone din Kapadokya, Anatolia de Est și Caucaz. La acea vreme, realitatea era foarte diferită de cea din zilele noastre, în care animalele sunt protejate. Aceste animale erau practic vânate până la dispariție (sau cel puțin reduse la un număr atât de mic, încât era imposibil ca specia să se poată perpetua).
Republica Genova și Imperiul Otoman – o relație interesantă
Relațiile dintre genovezi și turci au început însă chiar înainte ca turcii să cucerească Constantinopolul. De-a lungul timpului, Genova a trecut de la a fi un port adormit pe coasta de vest a Italiei actuale într-un oraș-stat care avea interese comerciale în Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Egee și estul Mediteranei. În zona Mării Egee, cei doi au intrat în contact pentru prima dată, turcii otomani începând expansiunea în secolul al XIV-lea, care va avea ca rezultat cel mai mare imperiu văzut vreodată în lume până atunci. Au încheiat o alianță în 1352, pe care genovezii sperau că îi vor ajuta să rupă poziția dominantă pe care venetienii, rivalii lor de lungă durată, o dețineau în Imperiul Bizantin. De atunci și până la cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, relațiile au fost în mare parte bune.
În 1451, înainte de cucerirea Constantinopolului, genovezii au încheiat un acord cu sultanul Mehmed. Primul a vrut să mențină independența pe care o avusese sub împărații bizantini, iar conducătorul otoman nu dorise să folosească forța pentru a cuceri cartierul. Știa foarte bine că negustorii genovezi erau importanți pentru prosperitatea continuă a orașului pe care intenționa să-l cucerească. Acest acord a fost reînnoit în timpul asediului; cu toate acestea, după ce orașul a fost cucerit, otomanii au descoperit că printre morți erau oameni din Galata. Fatih Sultan Mehmed a considerat atunci acordul încălcat și i-a tratat pe genovezi și pe alți rezidenți din districtul Galata ca și cum ar fi fost cuceriți. Pământurile lor au fost confiscate și părți ale zidurilor cetății au fost dărâmate. Cei care au putut, au fugit sau au încercat; cu toate acestea, sultanul a decis ca proprietatea confiscată să aparțină trezoreriei statului și oricui ocupă un astfel de teren va fi obligat să plătească chirie.
Potrivit profesorului Halil İnalcık într-un articol despre Galata otomană, locuitorii erau împărțiți în două grupuri. În 1455 a fost efectuat un sondaj detaliat al Galatei. Au fost cei care au fost considerați rezidenți permanenți, cunoscuți în otomani sub denumirea de dhimmis. Ei au trebuit să fie de acord să depună și să plătească anual un impozit pe sondaj perceput subiecților non-musulmani, în conformitate cu legea musulmană din Imperiul Otoman. „În schimbul depunerii și al plății individuale anuale a djizya, impozitul pe sondaj, sultanul a enumerat garanțiile obișnuite pentru dhimi, adică el s-a angajat să nu ia măsuri militare împotriva orașului și a locuitorilor acestuia, le-a recunoscut drepturile de proprietate asupra proprietății și au promis securitate pentru oamenii, familiile și sclavii lor, libera circulație în țările otomane și libera exercitare a religiei lor în bisericile lor ”.
Înainte cu cucerirea Constantinopolului, insulele din nordul Mării Egee aparțineau genovezilor, Lebsos și Cyos fiind printre cele mai cunoscute. Erau stăpânii Mării Negre, ai deținând Crimeea, iar Galați – Galadda/Caladda era o fortăreață folosită pentru comerțul lor pe Dunăre, la fel ca și Odessa, astăzi în Ukraina. Nu făceau comerț numai pe Dunăre, ci și pe Nistru. În cea mai mare perioadă de expansiune, între secolele al XIII-lea și al XV-lea, Republica Genova a avut așadar multe colonii și porturi comerciale și militare în regiunea în care se află acum România actuală. Cele mai mari colonii genoveze din regiune au fost Calafat, Licostomo, Galați (Caladda), Constanța, Giurgiu (San Giorgio) și Vicina. Aceste așezări genoveze au servit în primul rând pentru a proteja rutele comerciale maritime care au făcut din Republică o putere în această zonă.
Genovezii erau cei care aveau cele mai strânse relații cu popoarele turcice, precum tătarii sau cumanii. Au adus involuntar ciuma bubonică în Europa, pentru că, în anul 1348, în timpul unui asediu al unuia dintre orașele lor de către tătari, aceștia din urmă au trimis în interiorul cetății oamenii morți cu ajutorul catapultelor, cauzând ciuma în interiorul zidurilor. Genovezii, întorcându-se apoi acasă, au adus cu ei pandemia în Europa. Republica Genoveză dispare în 1797. Își pierduseră oricum interesul pentru estul Mediteranei trei secole înaintea Veneției. Deci, ei au fost mai puțin în contact cu otomanii decât Veneția și numai în prima parte a istoriei otomanilor. În ultimele secole, Genova s-a retras din schimburile comerciale și a început să fie activă mai mult în sectorul bancar, acordând împrumuturi regilor pentru a-i ajuta să câștige războaiele. Genovezii îi împrumutau pe englezi și pe habsburgii din Spania în ultimele lor secole. În 2013, primarul orașului Genova, Marco Doria, a semnat un acord de înfrățire a orașului său cu municipalitatea din Beyoğlu, Istanbul.
Află #mai #mult: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ideologie/12.htm
Povestea unui tablou celebru
Pictorii venețieni, prezență numeroasă în Istanbul. Ei realizau picturi și portrete pentru sultani și alte persoane afluente, bogate. Ei pictau lucrări și pentru a le vinde turiștilor aristocrați care vizitau orașul. Aceasta este motivul pentru care în toate vechile conace familiale aristocratice din Europa, Marea Britanie, dar și din Imperiul Otoman puteți găsi cu ușurință câteva picturi realizate de artiști venețieni. Pictorul venețian Gentile Bellini este autorul unui portret celebru, cel al sultanului Mehmet al II-lea. A fost pictat în 1480 în timp ce Bellini se afla la Constantinopol în misiune diplomatică. Această pictură arată cât de strânse erau legăturile economice și diplomatice care existau între Veneția și Imperiul Otoman în secolul al XV-lea.
Înainte de această pictură, otomanii cuceriseră recent Constantinopolul. Acest lucru a pus Republica Venețiană într-o situație în care nu au avut de ales decât să accepte un tratat de pace de la cuceritorul Mehmet în 1479. Veneția a fost activ legată de Constantinopol prin legături comerciale datorită apropierii lor de Marea Mediterană. Importul de mătase brută, bumbac, manuscrise iluminate, lucrări metalice încrustate și mirodenii s-ar fi oprit fără acest tratat de pace. După ce se încheie un tratat de pace între Republica Venețiană și Imperiul Otoman, sultanul Mehmet al II-lea a decis că ar dori ca un pictor italian să se afle în reședință la curtea sa și să picteze pentru el; această sarcină i-a fost atribuită lui Gentile Bellini.
Portretul realizat de Bellini, astăzi exponat la Galeria Națională din Londra, rămâne unul dintre cele mai captivante artefacte din călătoria sa, în timpul căreia a produs numeroase picturi, desene și studii. Este unul dintre singurele portrete contemporane ale celui mai puternic om din lume la acea vreme și servește ca un uimitor exemplu pentru un cadou diplomatic desfăvârșit.
În conformitate cu tendințele din portretul european al vremii, Bellini l-a pictat pe sultan în detalii strălucitoare, minuțioase, profilul său fiind încadrat de o arcadă impresionantă. Totuși, Mehmet este reprezentat cu ajutorul multor elemente-indicii ale autorității sale islamice: caftanul său roșu și luxoasa mantie de blană sunt însoțite de un turban înfășurat peste un taj roșu, care indică rangul și identitatea sa religioasă; o bucată de broderie otomană încrustată în bijuterii atârnă în partea din față a cadrului; iar cele trei coroane ale Constantinopolului, Iconium/Konya și Trabzon îl flancează de fiecare parte.
Nasul puternic încovoiat al lui Mehmet și bărbia puțin proeminentă demonstrează că sultanul aprecia noile tendințe ale picturii europene, care favorizau realismul și care surprindeau expresia reală a unui individ în locul idealizării sale. Dar nu este nimic modest în această lucrare: o inscripție din colțul din stânga jos spune „Victor Orbis” sau „Cuceritorul lumii”. Se spune că atunci când sultanul a observat asemănarea uimitoare cu portretul, l-a numit pe Bellini cel mai mare pictor care a trăit vreodată. În parte datorită influenței lui Bellini, portretizarea a devenit o parte importantă a picturii otomane.
Pictură: Ivan Konstantinovici Aivazovski, 1846 „Vedere a Constantinopolului la lumina serii”
O pictură în ulei, un peisaj urban, de Ivan Aivazovsky. Înfățișează Bosforul, Cornul de Aur și Turnul Galata din Istanbul în perioada otomană. Turnul Galata este văzut cu acoperișul său conic anterior, care a fost distrus de o furtună în 1875 (actualul acoperiș conic al Turnului Galata a fost construit în timpul lucrărilor de restaurare între 1965 și 1967.) Figurile umane din pictură ne oferă informații cu privire la tradițiile și viața de zi cu zi în Imperiul Otoman în prima jumătate a secolului al XIX-lea, înainte ca reformele Tanzimat pentru îmbrăcămintea în stil occidental să devină aplicate pe scară largă în rândul populației civile. Turnul Galata, Galata Kulesi în turcă, este unul dintre cele mai înalte și mai vechi turnuri din Istanbul. Turnul înalt de 63 metri oferă o vedere panoramică a orașului vechi. A fost construit în secolul al XIV-lea de colonia genoveză ca parte a zidului de apărare care înconjura cartierul lor de la Galata, chiar vizavi de vechea cetate a Constantinopolului. Ei au numit turnul „Christea Turris”, sau „Turnul lui Hristos”. Genovezii erau implicați în comerțul cu bizantinii, iar turnul era folosit pentru supravegherea portului din Cornul de Aur. După cucerirea Constantinopolului de către Mehmet al II-lea, aceasta a servit pentru detectarea incendiilor din oraș.
Hezarfen Ahmet Celebi a fost primul turc zburător din timpul Imperiului Otoman al secolului al XVII-lea. El a copiat aripi de păsări și a studiat fluxurile de aer, decât sărind din Turnul Galata, a survolat Bosforul și a aterizat în districtul Uskudar din partea asiatică, la aproximativ 6 kilometri distanță.
S-ar putea să-ți placă și
Mesaje despre prietenie în limba turcă
Rezultatele sondajelor Turca La Un Ceai
