Valentina, suflet de aur îndrăgostit de Turcia

Prima postare din proiectul special al lunii octombrie îi revine Valentinei, o persoană minunată pe care am cunoscut-o prin intermediul paginii noastre de Facebook! Aflăm de la ea cum a ajuns să se îndrăgostească lulea de Turcia, dacă a reuşit să înveţe sau nu limba turcă şi ce planuri de viitor are:

„Într-o lume de multe ori crudă, nedreaptă, dureroasă, cu toţii căutăm să ne păstrăm un echilibru sufletesc şi spiritual şi să găsim frumosul în jurul nostru. Acum 20 de ani, am ajuns pentru prima dată la Istanbul, ca biolog la o companie turcească. Am simţit ceea ce cred că au simţit şi alţii înaintea mea sau după mine: că am mai fost cândva acolo, că într-un anume fel am aparţinut acelor locuri!

După un an, însă, viaţa m-a adus înapoi, în România, cu speranţa că activitatea începută la Istanbul va „rodi” şi în ţara mea natală… Nu a fost aşa şi drumul destinului meu a luat o altă direcţie, ajungând, după alţi câţiva anişori, la… Facultatea de Geografie din Bucureşti. Aici am avut nevoie de câteva secunde şi câteva sute de perechi de ochi frumoşi şi curioşi ca să înţeleg care e menirea mea în viaţă (aveam pe atunci 33 de ani): să fiu profesor! Pot spune că profesional sunt un om fericit şi împlinit!

În 2013, în vară, prin iunie, am descoperit pagina facebook Turca la un ceai (TLUC), care a „dezgropat” doruri adânc ascunse în inima mea. Din acel moment, nu a existat zi în care să nu verific postările de pe această pagină, pe fugă (dacă nu aveam timp) sau pe îndelete, în caz că mă bucuram de o oră liberă! Dar s-a mai petrecut ceva: a crescut, aşa, precum un copilaş, dorinţa de a mă reapuca de limba turcă. Desigur, gânduri-parazite au început o bătălie în mintea mea: „Eşti bătrână! Ce-ţi mai trebuie limba turcă? La ce o s-o foloseşti?” M-am luptat cu ele, le-am altoit zdravăn pe cocoaşă şi am ieşit biruitoare: o învăţ pentru sufletul meu şi pentru acel echilibru şi acel frumos despre care scriam mai sus! Aşa că, purtându-mi emoţia în inimă şi temerea că poate nu voi fi la înălţime, în februarie 2014 am început sa învăţ limba turcă cu…Turca la un ceai! Şi cum spuneam acum câteva zile, draga mea echipă Turca la un ceai îmi aduce frumuseţe în suflet, cunoaştere în minte şi bucurie în viaţă! Precum se înalţă minaretele spre cer, strigând rugăciunile către CEL UNIC, aşa îmi întind şi eu braţele spre voi, rostind cel mai sincer „MULŢUMESC”!

Mergem şi azi înainte cu studierea melodioasei limbi, cu unele pauze cauzate de activitatea mea de la facultate şi conferinţele la care particip! Şi fiindcă am pomenit de conferinţe, din primăvara lui 2013 şi până acum, am participat la 4 conferinţe în Turcia, 2 la Belek şi 2 la Istanbul! Ah, Istanbul, Istanbul!

Ultima conferinţă de la Istanbul, cea din septembrie 2014, a fost minunată! Desigur, lucrările ştiinţifice prezentate s-au ridicat la cel mai înalt nivel! Dar, mai presus de ştiinţă, suntem noi, oamenii! Iar oamenii întâlniţi de mine au fost şi sunt extraordinari! Nu m-am ferit niciodată să spun, nu mă feresc nici acum, că sunt atrasă de lumea islamică. Nu mă întrebaţi de ce…poate că vine dintr-o altă existenţă, poate că e o comunicare perfectă de vibraţii şi energii între mine şi această lume…Important e că mă simt firesc şi în largul meu printre prietenii mei musulmani. Şi în această conferinţă, „am căpătat” câţiva prieteni frumoşi şi deştepţi: Elif, profesoară la o universitate din Izmir, Asif şi Kamran, profesori la universităţi din Pakistan. După fiecare conferinţă din Turcia, m-am îmbogăţit cu prieteni „pe viaţă”, oameni cu care ţin legătura în permanenţă, cum este profesorul Ferit Uslu, o persoană minunată!

Să ştiţi că în spatele unei participări de 3 zile la o conferinţă (de obicei, atât durează: 2 zile sunt lucrările şi o zi este excursia oferită de organizatori), se află multă muncă pentru realizarea studiului ce va fi prezentat. Cele 20 de minute ale prezentării „ascund” luni sau chiar ani de efort! Şi, orice s-ar spune, oricât de multă experienţă ar exista, emoţiile tot ne dau târcoale, fiindcă vrem să fie bine, studiul nostru să fie apreciat, publicul să adreseze întrebări etc.

Viaţa mea profesională înseamnă facultatea, studiile întreprinse şi conferinţele la care particip. Orice bănuţ este „salvat” pentru o viitoare conferinţă! Iar următorul eveniment din afara României la care voi lua parte este organizat la… Istanbul, în februarie 2015!

În această ultimă „călătorie ştiinţifică”, am avut ocazia să vorbesc, cu milioane de emoţii, limba turcă! Am fost nespus de fericită când am primit felicitări! Poate că dialogul cel mai amuzant şi emoţionant, în acelaşi timp, l-am avut pe aeroportul Atatürk din Istanbul, la controlul paşaportului, când am îndrăznit să întreb, în limba turcă desigur, dacă paşaportul meu mai este valabil în februarie 2015, când voi veni la Istanbul pentru o conferinţă (ştiţi treaba aceea cu 6 luni…). Cunoaşteţi cozile de mii de călători, care se formează la controlul actelor pe aeroportul Atatürk din Istanbul… Ei bine, în ciuda acestora, eu şi domnul ofiţer am început un dialog în care am primit asigurări că este valabil, în care am fost întrebată unde lucrez, în care am primit felicitări pentru cum vorbesc şi la sfârşitul căruia am stârnit poate cel mai frumos hohot de râs (nu prea se aud hohote de râs la controlul actelor) când i-am urat, din toată inima „Allah’a emanet olun” – „ Vă las amanet lui Allah”! După mine, este cea mai frumoasă urare pe care i-o poţi face unui om!… Pentru că am putut să port acest dialog în limba turcă, tot ţie, draga mea echipă Turca la un ceai, îţi mulţumesc!

Cu speranţa că cititorii nu au adormit până acum şi cu rugămintea de a fi iertată dacă am scris prea mult, vă doresc să vă descoperiţi menirea şi aceasta să se confunde cu viaţa de zi cu zi! Cu iubire pentru TLUC şi cititorii ei minunaţi, Valentina”