Asculta-ti inima – Poveste de dragoste romano-turca

Articolele de pe blogul nostru devin din ce în ce mai personale, mai intime, mai pline de emoţie. Prietenii comunităţii TurcaLaUnCeai sunt cu toţii deosebiţi şi ascund fiecare în parte poveşti ce merită să fie aşternute pe o pagină de blog. Ne-a impresionat mult de tot povestea tinerei noastre prietene, Andreea. Determinată şi sigură pe ea, Andreea şi-a urmat destinul, iar acum trăieşte o frumoasă poveste de dragoste alături de sufletul ei pereche… Găseşte-ţi un loc comod, pregăteşte-ţi un ceai aromat şi pune-te pe citit… merită.

„Trăiesc o minunată poveste de dragoste. Nu m-a interesat niciodată faptul că el nu este român. De cum l-am văzut prima oară pe webcam (pentru că noi aşa ne-am cunoscut, pe Facebook, în mod întâmplător), mi-a plăcut foarte mult. Îmi plăcea să îi văd zâmbetul şi reacţiile pe care le avea la ceea ce îi spuneam eu. Am început să vorbim din ce în ce mai mult: prin sms-uri, pe Facebook, Skype, Yahoo… peste tot. Ne spuneam tot.

Îmi plăcea la nebunie să vorbesc cu el, mă făcea întotdeauna să râd, îmi dădea o stare de bine. Şi era aşa timid şi dulce… Niciunul dintre noi nu ne-am întrebat dacă vrem să fim împreună, pur şi simplu s-a întâmplat. Ne spuneam „aşkım„, „bebeğim„, „meleğim” din tot sufletul. Şi, la un moment dat, am hotărât că trebuie să avem şi noi o dată „oficială”, o dată a noastră pe care să o sărbătorim. 1 septembrie 2010. O dată importantă pentru mine, în care am luat una din cele mai bune decizii din viaţa mea, renunţând la o relaţie toxică, ce nu mai mergea de mult timp. Pot să spun că Erol, aşa se numeşte prietenul meu, m-a salvat. Fără el nu aş fi avut niciodată puterea de a pleca atunci, de a merge mai departe. Cu aceasta ocazie, vreau să îi mulţumesc încă o dată pentru acest lucru, şi nu numai. Au trecut cinci ani de atunci. Acum suntem pe cale de a ne uni destinele şi de a ne întemeia familia mult dorită. Nu susţin relaţiile la distanţă, mai ales în vremurile noastre. Noi nu am considerat niciodată că avem o simplă relaţie pe net. Amândoi am fost serioşi încă din prima clipă şi am avut sentimente reale şi puternice.

La început, ca să putem vorbi, foloseam dicţionare şi Google Translate, deoarece el nu ştia deloc limba engleză şi nici eu nu o cunoşteam suficient. Fireşte, nimeni nu ne lua în serios relaţia, dar nu ne interesa. Noi ştiam ce simţim şi ce vrem. Treptat, am început să învăţ limba turcă, iar el limba română. Încă nu ştiu perfect turca, dar o înţeleg, ştiu să scriu, să citesc, ştiu ceva gramatică şi pot să port o conversaţie. Pentru asta, mulţumesc tuturor celor ce m-au ajutat, inclusiv lui Nurettin Gevri şi celui mai bun prieten al meu, Ender Arslan. Părinţii noştri nu au fost de acord cu relaţia noastră, nici nu voiau să audă. Nu a contat asta pentru noi, ne iubeam prea mult.

Prima oară am plecat în Turcia după un an. Deşi părinţii mi-au spus că dacă plec, să nu mă mai întorc, eu am riscat. Cine nu riscă, nu câştigă. Şi totul a fost bine. Exceptând prima zi, pe drum. Zborul a fost minunat, dar am avut probleme în aeroportul din İstanbul. Trebuia să ajung în Adana, dar cum nu există zbor direct din Bucureşti, am făcut escală în İstanbul. Fiind singură şi prima oară, nu ştiam ce trebuie să fac şi unde să mă duc şi m-am pierdut în imensul aeroport. Am fost la un pas să pierd avionul către Adana, m-a ajutat în ultimul moment un român care m-a văzut plângând cu paşaportul românesc în mână. Cei de acolo nu prea ştiau engleza, sau nu înţelegeam eu de la cei care ştiau şi încercau să îmi explice. Am ajuns cu bine şi totul a fost perfect. El m-a aşteptat la aeroport, apoi am luat un autocar către Kahramanmaraş. El este din Adana, dar în Maraş făcea facultatea. A fost totul divin, eram fascinată de ţară, de oamenii atât de amabili, de ceaiul turcesc, de mâncarea lor specială, de bazarele lor şi de tradiţiile atât de diferite. La întoarcere, părinţii m-au aşteptat cu braţele deschise, contrar spuselor de atunci. Au văzut că Erol a avut grijă de mine şi au început să îşi schimbe părerea despre el.

De atunci, am fost de mai multe ori în Turcia, a venit şi el în România, ne-am cunoscut părinţii şi acum totul este bine. Ne vedem o dată la 3-4 luni. Toţi ne admiră şi ne susţin relaţia. După terminarea facultăţii, conform tradiţiei la ei, el trebuia să se ducă în armată. Nu am fost de acord, cum puteam să stăm şase luni fără să vorbim măcar? Aşa că a ales să se facă poliţist, să nu mai fie nevoie să plece în armată. S-a mutat în Edirne, cel mai aproape oraş din Turcia, primul de lângă Bulgaria, cu gândul să putem ajunge mai repede unul la celălalt. Îl apreciez şi îl iubesc foarte mult. În aceşti 5 ani, a făcut absolut orice pentru mine, pentru noi. După părerea mea, un bărbat turc respectă mai mult femeia şi o preţuieşte mai mult decât un român. Cu siguranţă însă, ştiu că nu toţi sunt la fel.

Între noi există încredere totală, respect şi iubire. Sunt prima şi singura lui iubire, aşa cum mi-am dorit întotdeauna să fiu în viaţa cuiva. Acum, pentru mine Turcia reprezintă a doua mea casă. Această ţară nu încetează să mă fascineze. Acolo şi oamenii mi se par mai fericiţi. Toată lumea lucrează cu plăcere acolo, sau poate doar mi se pare mie. Dar până şi cei care şterg pantofii pe stradă zâmbesc. Şi absolut toată lumea te întâmpină cu bucurie, oriunde. İubesc Turcia şi sunt fericită pentru faptul că am ocazia să merg oricând vreau sau am timp. Sunt profund recunoscătoare pentru iubitul meu, deoarece are absolut tot ce vreau de la un băiat. Îi mulţumesc pentru tot ce a făcut şi continuă să facă pentru mine, dar şi pentru faptul că mă iubeşte mai mult decât orice. Seni çok, çok seviyorum, benim değerli aşkım!!! Acum urmează nunta, anul viitor. Va fi o nuntă dublă, atât în Turcia, cât şi în România. Am spus „EVET” din toată inima! Cu siguranţă, iubirea învinge întotdeauna, negreşit. Ascultă-ţi doar inima.”