Recenzie de carte: Çalıkuşu – un zbor necurmat de viforul destinului

Prietena noastră din Cluj, Ionela Lostun-Burlacu, ne-a surprins cu o recenzie a cărții primite în dar din partea noastră! I-am dăruit cartea Ionelei pentru că este cu adevărat o bijuterie a literaturii turcești de care noi ne-am îndrăgostit pur și simplu! Îi mulțumim mult prietenei noastre dragi și pornim împreună într-o călătorie fascinantă, urmărind firul acestei povești înduioșătoare.

Çalıkuşu – un zbor necurmat de viforul destinului

Reşat Nuri Güntekin (1889 – 1956) a fost un scriitor turc, renumit pentru romanele Çalıkuşu / Pitulicea (1922) și Dudaktan Kalbe / De pe buze la inimă (1925). A fost profesor, a vizitat Anatolia în perioada cât a fost inspector, cunoștea îndeaproape populația din regiune și reflectă în romanul Pitulicea relația între oameni și mediul de viață într-un mod atât de realist, încât, prin lectură, simți că trăiești chiar în acele vremuri. Dovada că romanele sale au cunoscut o așa mare popularitate este faptul că Dudaktan Kalbe a fost ecranizat 1951 și în 2007 (având în rol principal pe Burak Hakkı și Aslı Tandoğan). În 1966,  Çalıkuşu a fost ecranizat, având în rol principal actorii Türkan Şoray și Kartal Tibet, iar în 2013, cu actorii Fahriye Evcen și Burak Özçivit. Romanul fost conceput iniţial ca piesă de teatru (cu titlul Istanbul kızı – Copila Istanbulului) și este considerat a fi primul din literatura turcă ce înfățișează viața oamenilor simpli, în perioada de declin a Imperiului Otoman. Cartea are 406 pagini structurate în 5 părți, din care 4 cuprind jurnalul lui Feride – notațiile sincere și sensibile ale evenimentelor pe care le-a trăit departe de familie, în care transpare atât de ușor impactul pe care l-au avut asupra personajului.

Çalıkușu a apărut la începutul perioadei de renaștere națională sub conducerea lui Atatürk, iar interesul cititorilor pentru acest roman se poate justifica astfel. Scriitorul vizează Anatolia la început de secol XX, la acea vreme dominată de mentalități, obiceiuri și moravuri tradiționaliste. Urmărind firul poveștii de viață a Pitulicei, autorul inserează fragmente din viața socială de un realism profund, iar eroina este un model de femeie eliberată de încătușările islamismului, deoarece deseori se amuză de restricții și obiceiuri: obligația de a purta feregea și văl, obiceiul sărutatului mâinii, acoperirea capului cu vălul în preajma băieților de câțiva anișori, fastul din casele celor bogați. Înfățișând o epocă de decădere a Imperiului Otoman, R.N.Güntekin creează mai degrabă un ideal de eroină, care se luptă cu fiecare provocare a societății în care trăiește: își părăsește logodnicul și casa, își caută un loc de muncă în loc să aibă preocupări casnice, adoptă un copil, toate astea într-o lume musulmană plină de restricții și prejudecăți, cu copii educați cu violență, în condiții mizere. Asemeni lui Feride, urmând exemplul ei, intelectualii turci contemporani cu scriitorul, și-au făcut un țel din a duce bucuria învățăturii și copiilor din sate și provincii.

Romanul e presărat cu dialoguri vii, la care am râs cu poftă sau am plans pe săturate, apar descrieri poetice de natură, care denotă latura romantică a lui Feride, caracterizări de personaje. Structura sub formă de jurnal, narațiunea subiectivă și adresarea directă către cititor facilitează apropierea afectivă de eroina principală, care prin năstrușniciile ei copilărești devine o prezență familiară și plăcută, îmbiindu-ne să o descoperim. Organizarea textului ca jurnal poate fi o strategie de-a autorului pentru ca cititorul să parcurgă neîntrerupt etapele maturizării eroinei. Strategia a funcționat și în cazul meu: în două ore am citit jumătate din carte, dând paginile una câte una, aproape pe nesimțite, furată de mirajul poveștii. Primul moment în care m-am identificat cu personajul într-un mod atât de copleșitor a fost atunci când am înțeles că scrierea unui jurnal personal avea pentru scopul de a alina sufletul tulburat de doi ochi verzi…

Gabriel Liiceanu spune: „Știu când o carte e bună. Criteriul este simplu: ea trebuie sa te mute în lumea pe care o deschide”. Pot confirma acest lucru, o carte bună te vrăjește, te cufundă în lumea ei, îți schimbă percepția asupra vieții. Poate sunt subiectivă, sunt încă sub influența lecturii, dar chiar cred că o carte bună ne poate schimba viața. Mi-am amintit că astfel am citit în câteva ore romanul Pânza de păianjen, al Cellei Serghi, și romanele lui Anton Holban (Ioana, Jocurile Daniei), în care finețea analizei profunzimii sufletului feminin îmi păreau imposibil să fie atribuite unui bărbat. Mai mult decât o recenzie obiectivă, prezentarea de față se constituie ca o serie de impresii de lectură, deoarece romanul conține un jurnal ce a fost scris uneori cu lacrimi, pe care l-am citit deseori printre lacrimi…

Singură într-o cameră de hotel, Feride, fiica unui maior dintr-o familie bogată scăpătată, fugită de acasă după ruperea logodnei cu cel care a înșelat-o, scrie și încearcă să rememoreze cea mai veche amintire din copilăria lipsită de griji. „Ori de câte ori eram copleșită de o tristețe adâncă, ochii îmi străluceau, întreaga atitudine, gesturile mele vădeau animație, neastâmpăr. Râdeam cu hohote, ca și cum puțin mi-ar fi păsat de orice…” Veselia era modalitatea de a se descărca de poverile emoțiilor trăite, chiar și în cele mai cumplite momente. Treptat, jurnalul se umple de amintiri dragi, amuzante sau dureroase legate de familie, copilărie, năzbâtiile din anii de școală, iubirea disimulată în ură față de Kamran (fiul cu păr bălai și ochi verzi, al mătușii Besime). Pitulicea nu era pregătită pentru căsătorie, căci spaima de a renunța la copilărie și libertate o tulburau. Simpatia față de Kamran se manifestă în gesturi brutale, fapt ce va duce la sentimente contrarii și la neîncrederea lui, apoi la trădare. Müjgan, sora lui Kamran, va fi cea care va afla despre iubirea pe care i-o poartă Pitulicea și tot ea va fi cea care contribuie la reunirea îndrăgostiților.

Încă de la început am simțit că am în față un roman cu un impact emoțional care justifică influența pe care avut-o asupra contemporanilor scriitorului și a generațiilor ce au urmat. Gândul că nu îi va citi nimeni jurnalul este un argument pentru sinceritatea lui Feride în notarea evenimentelor pe care le trăiește. Sunt emoționante prietenia cu bătrânul Hadji Kalfa, blândețea față de Ihsan care îi sare în apărare când toți o blamează, prietenia cu compozitorul Yusuf, dragostea părintească și ocrotirea doctorului Hayrullah – toate dovedesc faptul că oamenii cu adevărat buni au fost sensibili la felul deosebit de a fi al Pitulicei. Modul în care Feride este întâmpinată la Ministerul Instrucției, atunci când cere un post de profesoară, fie și în cel mai îndepărtat de țară, a fost momentul când am simțit că mă identific din nou cu personajul, că îi simt dezamăgirile, nefericirea și ambiția, ca și cum ar fi fost ale mele… Dorința de merge în Anatolia, o regiune săracă la acea vreme, îi surprinde chiar pe cei de la Minister și, deși descurajată, Pitulicea nu dă înapoi de la planul ei de a curma suferința dn dragoste cu acest sacrificiu de sine într-o zonă defavorizată. Planurile ei de eliberare de trecut sunt mereu împiedicate: i se oferă un post care era ocupat deja, e indusă în eroare să accepte un post la o școală foarte săracă în Zeyniler, bârfele despre necinstea ei duc la demiterea din învățământ. Feride este înduioșătoare tocmai prin ambiția ei și curajul de a lua viața în piept la doar 20 de ani cand își începe cariera, prin renunțarea la sine pentru a-și regăsi liniștea sufletească departe de cel care a dezamăgit-o, căci ruperea logodnei la acea vreme era considerată o faptă rușinoasă.

Imaginile care o tulbură teribil pe Pitulice sunt cea a satului Zeyniler, a școlii, a camerei unde era cazată (,,De aici, în acest Zeyniler al tenebrelor, am simțit eu pentru prima dată că moartea e ceva trist și înspăimântător”). Sunt impresionante imaginea dezolantă a satului, jocurile înfricoșătoare despre moarte ale copiilor, scena rugăciunii la mormântul lui Zeyni Baba („Eu nu sunt altceva decât o Pitulice mică și neștiutoare. Nici măcar să mă rog nu știu cum ar trebui. Iartă-mă. (…) Dă-mi și mie răbdarea aceasta îngerească ce ți-a ajutat să înfrunți greul acelor clipe. Să stau și eu în sihăstria mea fără să plâng și să mă zbucium”). Schimbările făcute în școala sărăcăcioasă din sat mi-au amintit de romanul lui Slavici, Popa Tanda, care punea în discuție, de asemenea, problema intelectualilor veniți la sat pentru a educa. Copiii din Zeyniler învățau în condiții mizere, îndoctrinați, învățați doar religie, excesiv de politicoși, timizi, participând la jocuri teribile despre moarte, lipsiți de copilărie… Pitulicea se vede deznădăjduită, dar pentru că-i îndrăgește, pornește în încercarea de a schimba fața școlii, muncind mult pentru a nu simți singurătatea, încearcă să le lumineze puțin zilele, să-i antreneze în jocuri, să-i facă să guste bucuria copilăriei așa cum făcuse ea. Se atașează de copiii plăpânzi (fetița Munise, bătută de mama vitregă și lipsită de iubirea maternă) sau de cei care îi seamănă puțin la fire (băiețelul Vehbi).

Treptat, Pitulicea se acomodează în noul loc de viață, începe să-și găsească bucuria în lucruri mărunte, în afecțiunea maternă pe care o simte față de Munise (pe care o va înfia, după plecarea fetiței de acasă, în urma unei bătăi primite de la mama vitregă): „E cu neputință să redau ceea ce am simțit când am strâns-o la piept pe această fetiță. Parcă în străfundurile inimii mele ar fi clocotit un izvor secret de căldură, o pace molcomă, nedefinită, care-mi umezea ochii, îmi tăia răsuflarea, îmi cuprindea toată ființa. (…) Ah, recunoștința din ochii acestui copil! Pe lume nu există ceva mai frumos decât să poți face o fărâmă de bine! (…) Se poate răci în zăpadă, când în suflet dogorește atâta soare?!” Cuprinsă de iubirea pentru fetiță, cu care se joacă și o învață tot ce știe, Pitulicea pare să nu-l mai urască atât de mult pe Kamran pentru nefericirea de a nu putea avea copii.

După închiderea școlii, Pitulicea este nevoită să plece iar spre locuri necunoscute, îndurând lipsuri, căci cheltuise banii și vânduse bijuteriile rămase de la mama: „Mi-era milă de toți acești copii, fie ei frumoși, urâți, săraci lipiți. Va fi splendid dacă îmi voi lăsa astfel, în fiecare loc pe care-l părăsesc, o frântură din inimă!” Va primi posturi la diferite școli, dar de fiecare dată temperamentul ei nestăpânit iscă bârfe sau atracție din partea celor care s-ar fi mândrit să o cucerească, iar Pitulicea tot părăsește fiecare cuib în care ar fi dorit să se adăpostească. Uneori, dorul de Kamran o copleșește și-și dorește să nu fi ascultat vorbele celei care a informat-o ca a fost înșelată („Atunci plânseră numai ochii mei. În noaptea aceasta, inima mea este cea care plânge”). Simpatia celor care o cunosc se exprimă în alinturile pe care i le dădeau: „Gülbeșeker” (dulceață de trandafiri) sau „Fluturele de mătase”, dovadă că oamenii îi remarcau delicatețea, bunătatea și frumusețea. Are asupra tuturor un magnetism copleșitor, iar din cauza asta este curtată și se fac pețiri aranjate, pe care ea le refuză categoric.

Deși e încredințată că nu–i va fi citit jurnalul, totuși mărturisește în final că l-a scris pentru Kamran, ca o poveste de dragoste trăită departe, dar mereu în umbra celui iubit: „De vreme ce nimeni altcineva în afară de mine nu-mi va citi jurnalul, de ce să nu mărturisesc deschis totul?” Ulterior va afla despre Kamran că s-a căsătorit cu cea cu care o înșelase. Alinarea îi este fetița înfiată, Munise, care o mângâie și o înțelege ca un om matur, ca o adevărată mamă. Odată cu venirea războiului, are loc întâlnirea cu doctorul Hayrullah bei, pe care îl va ajuta ca infirmieră, la îngrijirea răniților. Îl va reîntâlni pe Ihsan, desfigurat de război, și are dorinta de a se căsători cu el pentru a-i alinarea suferința de a se vedea mutilat pe viață. Doctorul Hayrullah intuiește nevoia de iubire a Pitulicei: „Ești o făptură creată să iubești și să fii iubită”, dezaprobând faptul că l-a părăsit pe „tâmpitul ăla de băiat” și știind că Pitulicea îl iubește încă, după atâta timp („De ani de zile te perpelești de dorul lui”).

De câteva ori, pe parcursul jurnalului, Feride i se adresează direct lui Kamran, cu reproșuri și dezamăgire, care nu fac decât să ascundă iubirea puternică din inima ei („În ciuda urii mele, a revoltei, a tuturor celor întâmplate, eu eram totuși o parte din tine”). Moartea Munisei îi produce o tulburare extraordinară Pitulicei, care va suferi de o congestie cerebrală și-și va pierde cunoștința două săptămâni, fiind îngrijită de doctorul Hayrullah. Pitulicea va relua relatarea despre moartea fetiței după câteva luni de la tristul eveniment. Moartea fetiței și vizita la mormântul ei sunt niște scene de un tragism profund pe care nu le pot reda în cuvinte, căci iar sunt cu ochii în lacrimi… „Filtrate printre frunze, razele soarelui de chindie dădeau feței palide a copilei o culoare asemeni pulberei aurii pe care ți-o lasă pe degete fluturii când sunt prinși…” Feride va fi dusă la o moșie pentru a se reface și pentru a nu afla că visele de a mai preda i-au fost spulberate din cauza răutății și invidiei oamenilor care, cu bârfele lor despre necinstea ei, duc la demiterea din învățământ. Este clipa când Feride acceptă căsătoria formală cu doctorul Hayrullah, un om în vârstă, dar amuzant, spiritual, deși cu limbaj milităresc și grosolan, dar cu un suflet minunat plin de iubire paternă (face un orfelinat la una din moșii, știind că Feride nu va mai fi primită în învățământ, duce o bucățică din beteala de nuntă a Feridei la mormântul fetiței – gesturi atât de încărcate emoțional, copleșitoare). El o vede pe Pitulice ca pe „o făptură de neînțeles, ce pare o jucărie”, dar „ce profunzimi, ce ciudățenii, ce tărie de necrezut!”

Pentru a opri bârfele despre necinstea Pitulicei care locuia în casa doctorului, cei doi se căsătoresc, iar după moartea doctorului, Pitulicea va moșteni bunurile acestuia: „Compătimirea, mila din ochii de un albastru stins ai bătrânului meu prieten, dragostea lui de părinte, pură și dezinteresată, viețuia în mine ca o ultimă frunză verde. Din ziua în care m-am văzut nevoită să-l privesc ca pe un soț, a pălit și această ultimă frunză. Ce să-i faci?” Finalul jurnalului, scris înainte de căsătorie, conține mărturisirea Pitulicei că l-a scris pentru Kamran, deși el nu-l va citi vreodată. Tot ce a scris a fost pentru el, mărturisind pentru prima dată că regretă că l-a părăsit și că își dă seama abia acum că-l iubește, ajungând la concluzia asta „numai prin adorarea deznădăjduită a imaginii tale, păstrată vie în sufletul meu”, „tu totuși ai fost o parte din mine, iar eu, cu tot sufletul, am fost a ta…”. „Pitulicea piere astăzi pentru totdeauna, în vârtejul frunzelor de toamnă ce se împrăștie peste filele pătate cu lacrimi ale caietului…”

În ultima parte a romanului, Feride și Kamran se întâlnesc, iar timiditatea lui Kamran în preajma Pitulicei, lacrimile sincere, tandrețea reținută sunt de un romantism deosebit, care m-a emoționat profund. După moartea doctorului, Feride vine să-și viziteze rudele la Istanbul, se bucură de două luni în preajma familiei și a fetiței lui Kamran, iar înainte de plecare îi înmânează surorii lui Kamran un pachet de la doctorul Hayrullah. Pachetul conținea o scrisoare și jurnalul pe care Pitulicea îl credea pierdut. Kamran și sora lui citesc jurnalul și scrisoarea de la Hayrullah bei, și găsesc un fragment scris de Feride dupa nuntă, care justifică faptul că uniunea cu doctorul a fost doar formală, iar dragostea lui părintească. Familia aranjează imediat logodna Pitulicei cu Kamran și, contrar așteptărilor mele – știind că poveștile turcești de dragoste au uneori sfârșit tragic -, finalul este fericit și cei doi îndrăgostiți rămân împreună („Kamran nu-i putea vedea chipul, simțea doar cum îi picură lacrimi calde pe degetele care-i mângâiau obrazul și buzele…”). Din spusele unchiului Aziz, Pitulicea își regăsește definitiv cuibul („Așa, pituliceo, până la urmă ai intrat iar în colivie!”) și îi revine veselia de altădată („înviorată ca o pasăre care a băut pe săturate apa dintr-un pârâu limpede…”). Finalul fericit și reunirea îndrăgostiților ajunși la vârsta maturității, după suferința și înțelegerea a ceea ce înseamnă iubirea în deplinătatea valorii și importanței ei, poate confirma că R.N.Güntekin este întru totul un cunoscător al firii umane și al sentimentelor care se înlănțuie de-a lungul unei vieți.

Citind o carte bună e ca și cum ai sta de vorbă cu oameni de seamă ai timpurilor trecute… Exemplul Pitulicei va constitui și pentru mine, ca pentru mulți alții, un punct de reper în înțelegerea situațiilor cu care ne confruntăm în viață și poate că simpla amintire a numelui ei (care îmi stârnește involuntar un zâmbet nostalgic) mă va face să privesc lumea într-un mod jucăuș, ca o pitulice, eliberată din captivitatea greutăților vieții. Pot afirma că pentru mine cartea aceasta însăși a fost un profesor, așa cum pentru Feride a fost viața în toate manifestările ei. Faptul că am marcat cu inimioare citatele care mi-au plăcut și mi-au curs atâtea lacrimi pe file poate fi o dovadă în plus că acest roman mi-a făcut inima să tresalte și să simt că n-am mai citit nicicând o carte atât de profundă și emoționantă. Ceea ce simt cu adevărat despre aceasta carte este că mi-a zdruncinat sufletul și aș vrea să pot reda în aceste câteva rânduri măcar o fărâmă din fiorul și înduioșarea care rămân după o lectură cu adevărat deosebită. Am citit un roman ce a stârnit în mine un tumult de sentimente amestecate (emoție, înduioșare, lacrimi, veselie, râs în hohote chiar), o tulburare greu de exprimat în cuvinte, căci fiecare cititor pricepe înțelesurile unei cărți prin intermediul propriei sensibilități. M-a întristat puțin gândul că nu am auzit de cartea aceasta până acum, că nimeni nu mi-a recomandat, în anii de școală, s-o citesc, dar sunt recunoscătoare echipei „Turca la un ceai” că au ales dintre atâtea alte cărți de literatură turcească, tocmai pe aceasta. Și poate că acesta a fost momentul în care am fost pregătită s-o citesc, la începuturile carierei de profesor, ca să-i pot pricepe mai profund însemnătatea.

Am ales câteva dintre fragmentele care m-au amuzat sau m-au înduioșat, pe care le voi reciti mereu cu aceeași emoție:

„Mai era o maică ce nutrea o frică grozavă față de gândaci. Găsind într-o carte imaginea colorată a unui scorpion, am decupat-o cu foarfeca, apoi am lipit-o cu gumarabic pe spinarea unui tăun mare (…) am lăsat tăunul astfel împodobit pe catedră. În timp ce eu o țineam de vorbă, insecta începu să umble (…) la lumina lămpii, sărmana maică a dat un țipăt și luând din preajmă o riglă, a strivit insecta dintr-o lovitură. Apoi, rezemându-se cu spatele de perete și acoperindu-și fața cu mâna, a leșinat.”

„În grădini a început o toamnă timpurie; verdeața care împresura zidurile, gardurile de mărăcini s-au uscat; rarele flori de camp năpădite de praf s-au chircit, ofilite. Frunzele uscate ale carpenilor firavi se amestecă în colbul drumului, laolaltă cu umbrele lor zvelte, tremurătoare.”

„În primele zile, priveliștea muntelui care se înălța semeț în fața ferestrei mele mă distra. (…) La ce-mi folosea, dacă nu puteam cutreiera, cu părul și fusta răscolite de vântul biciuitor, culmile acestea în neguri? (…) Unde sunt zilele în care colindam cu ceasurile, de una singură, pe câmpuri…?”

„Două săptămâni m-am chinuit să potolesc această larmă năucitoare, să-mi deprind elevii să lucreze în liniște, să asculte toți deodată o lecție (…) Dar eu nu urmăream doar aceasta. Doream să trezesc în ei și un pic de viață, de voioșie. (…) În bună parte și din cauza Hatidjei hanım copiii sunt atât de greoi și triști. Această biată femeie a crezut că datoria unei profesoare este să stingă în inimi orice ideal lumesc. La fiecare ocazie îi punea pe copii față în față cu moartea. (…) Da, câte ghidușii nu fac pentru a-i înveseli, pentru a stârni râsul acestor sărmani copii! Dar zadarnică mi-e truda!”

„Deși am trăit în ea ceasuri foarte amare, m-am despărțit cu o reală tristețe de odăița mea de la hotel (…) Omul e legat cu fir subțire, nevăzut, de cei cu care se află împreună, acolo unde trăiește. La ceasul despărțirii, aceste legături încep să se întindă, să scoată sunete dureroase ca strunele viorii care plesnesc; despărțirea, ruperea acestor corzi din inimile fiecăruia iscă o durere ascuțită, deosebită. Ce dreptate a avut poetul care a scris acest lucru!”

„Ofițerul îl lovi așa de tare cu cizma în pântec, încât săracul Kalfa fu proiectat în aer ca o imensă minge de fotbal și dându-se de-a berbeleacul, nimeri prin ușa întredeschisă, drept în camera mea, pe spate, cu picioarele goale ridicate în sus. Slavă Domnului că eu, cu o mișcare abilă, prinsesem în brațe capul gol și chel al bătrânului (…) Buimăceala somnului, spaima, uluirea, halul în care se afla Hadji Kalfa, toate adunate laolaltă, îmi solicitaseră la maxim nervii. Bătrânul se ridica de jos, bombănind: ˂˂Vai, măiculița mea, vai! Catârul, cum mai dă din copite!˃˃ (…) eu căzusem pe pat, pradă unei crize de râs prin care nu mai trecusem niciodată (…) Atât de caraghios a pronunțat cuvântul „râzi”, încât nici azi, când mi-l reamintesc, nu-s în stare să-mi stăpânesc hohotele. ˂˂Ptiu, ce catâr, mă înțelegi domnule, mi-a dat o copită de mi-a făcut harcea-parcea totul în burtă. Mirat, îți dau un sfat de părinte: cât vei trăi să nu te bagi între bărbat și nevastă˃˃.”

„– Fetelor, bolile fără leac, loviturile mari ale soartei au o ultimă scăpare: resemnarea și răbdarea. E ca și cum în suferințe ar exista o sursă secretă de alinare. Celor care nu se plâng, care le întâmpină cu zâmbetul pe buze, durerile le apar mai puțin crude.”

„După mine, frumusețea sufletească e mai neprețuită decât cea fizică. La ce poate sluji o frumusețe lipsită de căldura bunătății? Doar să zdrobească viața și să rănească sufletul unor fete sărace!”

„Prin fața ochilor mi s-au perindat micuții din școlile noastre, rămași în părăsire, la cheremul unor ființe primitive. Erau ca niște flori care, ca să se deschidă, așteptau doar un pic de lumină, un pic de soare. (…) Am înțeles că, în ciuda tuturor lucrurilor, am început să iubesc profund pe acești copii sărmani.”

„A munci, a te dărui semenilor tăi cu toată ființa ta, ce lucru minunat! Feride a devenit Pitulicea de altădată. Nici acea nedefinită oboseală de viață, nici revoltele din Izmir, nimic n-a mai rămas din toate acestea; s-au destrămat toate ca un nor, care a întunecat, vremelnic, un cer de vară. (…) Am dăruit copiilor altora locurile micuților din inima mea, la care am fost silită să renunț acum doi ani, într-o seară de toamnă…”

„˂˂Ce-i cu tine, fato? Ce cauți în odaia mea?!˃˃ Un hohot de râs cutremură pe neașteptate toată încăperea. ˂˂Fato, nu cumva ai venit aici cu gândul că…?˃˃ Nu-și putea termina fraza, se sufoca de râs. (…) ˂˂Vai, ți-ai zis că am devenit cu adevărat soț și soție…ptiu, nu ți-ar fi rușine, neobrăzato! (…) La orice m-aș fi gândit pe lume, dar că, la vârsta asta a mea, o fată va atenta la castitatea mea, n-aș fi crezut. (…) Fato, nu veni peste mine, că mi-e frică. Zău de nu deschid fereastra și strig din răsputeri!˃˃ (…) m-am aruncat în brațele lui, plângând și strigând: ˂˂ -Tată, tăicuțul meu!˃˃ și el își deschise brațele și cu același strigăt din inimă: ˂˂ Fetița mea, copilul meu!˃˃ Nu voi uita până la moarte sentimentul acelui sărut părintesc care, atunci, mi-a atins cu emoție fruntea. (…) Când am intrat în camera mea, și plângeam și râdeam, făceam atâta tărăboi, încât doctorul a bătut în perete: ˂˂Fato, ai să dărâmi casa, ce-i larma asta?! Bârfitorii de vecini o să mă găsească tot pe mine țap ispășitor, or să zică: Ramolitul, până dimineața și-a făcut mireasa să țipe!˃˃”