Pelerin în Istanbulul anului 1990

PELERIN LA ISTANBUL – TURCIA

Septembrie, anul 1990

”După Revoluția din decembrie 1989 și căderea comunismului, granițele României s-au deschis. Și astfel, fac prima mea călătorie în calitate de ziarist, dar și ca pelerin în străinătate. Prin Agenția Simpaturism, am hotărât, așadar, să fac, într-o zi de septembrie 1990, o călătorie la Istanbul. O colegă de a mea de breaslă, de la „Tineretul liber”, a ales, însă, o altă cale de a ajunge în vestitul oraș turcesc, și anume TAROM. Nu o invidiez, chiar dacă drumul meu va fi mai lung și mai obositor, de peste zece ore. „Simpaturism” este o firmă serioasă. O spun turiștii și chiar conducerile unor alte agenții particulare din capitală. Poate unii o vorbesc cu puțină invidie, dar asta nu înseamnă ceva rău, ci, mai degrabă, un posibil început de concurență.

Călătoria începe imediat după prânz, când autocarul, cu 40 de persoane la bord, ca să zic așa, părăsește Piața Cosmonauților din București, având ca ghid pe Ioan Sinigaglia. Printre pasageri remarc pe directorul I.C.L. Tehnometal, dl Cuțucache, care este împreună cu familia. Trecem prin dreptul Agenției Simpaturism, unde directorul său, Cornel Găină, ne salută. Ne urează drum bun și ne dorește un sejur plăcut și o întoarcere cu impresii cât mai frumoase de la Istanbul. Prima etapă o constituie parcurgerea distanței București-Giurgiu. Kilometric este puțin, dar practic, călătoria va dura, cum aflu, mai multe ore, și aceasta datorită vămii, unde staționează, ca de obicei, mai multe autocare cu turiști în așteptare. Cea de a doua etapă va fi traversarea Bulgariei, cei 350 de km. Iar cea de a treia, următorii 260 de km pe teritoriul Turciei până la Istanbul. Așadar, ne înscriem pe drumul care duce la Giurgiu.

Cerul Bucureștiului este înnorat. Trecem pe sub pasajul Unirea, având câteva autovehicule înaintea noastră. Urmează Magistrala sau Bd. Dimitrie Cantemir. Până la Giurgiu, ghidul ne dă câteva informații strict necesare la trecerea frontierei dintre Bulgaria și Turcia. În general, turiștii care onorează firma „Simpaturism” nu s-au lovit, până acum, de vreun inconvenient. Excursiile acestei agenții sunt turistice și nu comerciale. Străbatem Piața Progresul, unde lumina publică arde ca în plină noapte, la fel și pe tot bulevardul. Anevoioasă mai este – cum constat – ieșirea din București. Străzile turcești, cum ne spune ghidul, sunt largi, comparativ cu ale noastre. Deși nu sunt adepta unor comparații, uneori, ele sunt inerente. Ghidul mai dă câteva sfaturi, zicând că, în principiu, se poate fuma în autocar, dar e bine, totuși, să nu se abuzeze de acest fapt, deoarece vor fi pe traseu pauzele necesare satisfacerii acestui viciu al celor care-l au. Apoi, ne îndeamnă ca noaptea să folosim o îmbrăcăminte mai călduroasă, pentru că, din cauza oboselii, putem simți frigul. În sfârșit, ajungem la barieră, adică la ieșirea din capitală.

Drumul către Giurgiu pare deschis. Depășim câteva mașini grele staționate pe carosabil. Ne oprim, apoi, la Peco, unde găsim 12-14 autoturisme, care își așteaptă rândul pentru a-și umple rezervorul cu benzină. Dar, oricum, nu mai sunt acele cozi interminabile. Intrăm în Jilava, localitate renumită prin închisoarea sa binecunoscută din vremea comunismului. Dar  gândul se rupe, când privirea îmi este atrasă de ferma zootehnică, unde animalele sunt încă la pășunat. Neplăcut este doar mirosul care vine din acea direcție. Îmi întorc privirea spre lanul de porumb, care, necrescut, bate bine în galben din cauza secetei. Chiar acum sunt plus 20 de grade Celsius, cum se anunță la radio, deși și în Jilava cerul este acoperit cu nori, dar nu riguroși, de ploaie. Este cald așadar. Dincolo de localitate ne întâmpină mai multe blocuri cu trei etaje, ridicate pentru țărani, deși satul nu a fost desființat. Majoritatea caselor sătești sunt gospodării frumoase, bine îngrijite, la fel și holdele. În dreptul Întreprinderii „30 Decembrie” ne oprim, pentru că o persoană din grup descoperă că-i lipsește pașaportul și fără el nu poate trece granița. Va trebui să se întoarcă la Făgăraș, orașul de unde vine.

Indicatorul de pe drum anunță o nouă localitate. Este vorba de Călugăreni, vestit și el prin faimoasa vale unde Mihai Viteazul s-a bătut cu turcii. Astăzi, este o întinsă pășune pentru animale, iar peste tot întâlnim oameni pașnici, oameni ai pământului, care se îndeletnicesc cu agricultura, dar și cu industria. Pe parcurs se derulează dealuri „împădurite” cu viță-de-vie. Și așa este până la intrarea în Daia. Privesc această frumoasă comună de la înălțime, căci traversăm un pod aflat pe o colină. Între timp, la radio urmează, după știrile obișnuite, un program de muzică populară, în cadrul emisiunii „Pe adresa dumneavoastră”. Acum, șoseaua este degajată. În fața Mercedesului sunt puține autoturisme, iar din când în când mai apare câte un tractor cu remorcă încărcat cu săteni ce vin de la câmp, cu pepeni. Aici, soarele țâșnește deodată dintre nori, salutându-ne și urându-ne „Drum bun!”

În fine, intrăm în Giurgiu. Ne apropiem de vamă. O coloană uriașă de vreo trei kilometri de autovehicule așteaptă de ore în șir, după câte aflăm. Pentru a scurta timpul de ședere, vorbesc, în calitate de ziaristă, cu șeful de tură, revizorul principal vamal Aurel Enache, care îmi spune, printre altele, că în această zi nu au prea fost confiscări de mărfuri ilegale. Cu o zi în urmă, însă, s-au găsit asupra unei turiste 10 kg de mercur ascunse într-o sticlă de șampon, precum și obiecte de uz casnic, rechizite școlare etc. În fine, ne vine rândul la controlul pașapoartelor, lucru care durează 10-15 minute. Dacă timpul ar fi fost mai mare, am fi avut probleme, căci în vamă nu există umbră și niciun grup sanitar. Și aceasta, din lipsă de spațiu, cum constat și îmi confirmă și vameșul. Desigur, în vama Giurgiu sunt și alte probleme, dar acum eu mă aflu aici ca turistă și nu ca ziaristă. La controlul bagajelor, autocarul este găsit fără probleme. Lct. major Mișu Apostu ne urează „Călătorie plăcută!” și râde cu veselie, făcându-ne semn cu mâna. Meritam, căci eram „curați”, cum s-ar spune.

Părăsim vama românească. Trecem Dunărea și ne apropiem de Russe. Bulgarii sunt meticuloși. Mă stăpânesc să nu fac comentarii, pentru că vameșii înțeleg foarte bine limba română. În vamă nu există niciun autocar, nici autoturisme. De necrezut, la Giurgiu sunt 3 km la intrare și alți 3 km la ieșire de mașini pe două rânduri. Se poate face vreo comparație? Eu zic că nu. Respecți legea și, totuși, aștepți între 5-12 ore. Lipsa de spațiu, aceasta este durerea. Nu există spațiul necesar, pentru a se realiza ritmicitatea traficului. La vama bulgară, „nema problema!” – cum răspunde vameșul la întrebarea mea: cum este posibil? Statul acolo nu depășește 20 de minute. Și în tot acest timp, nu suntem agresați verbal sau bruscați. Nu suntem nici stropiți cu clor, pentru dezinfectare, cum s-a întâmplat cu alți turiști români sosiți în vama Russe. Iar vizele ni se dau la autocar. În Bulgaria există ceva abundență în magazine, dar, în schimb, sunt cozi la benzină. Deci, și bulgarii trec printr-o perioadă dificilă. Cât privește românii, aceștia și-au câștigat un drept, acela de a circula mai liber, ceea ce n-au reușit până acum vecinii noștri.

Russe rămâne în urmă. Mergem pe șoseaua de tranzit, care ocolește orașul. Vom ajunge la Veliko Tîrnovo, după ce vom străbate 110 km. În total până în Turcia sunt 350 de km. Zona pe care o traversăm este cu coline. Apoi vom coborî, cum ne informează ghidul, până la frontieră. Partea a doua a drumului va fi un podiș spre câmpie, unde vom întâlni pe cale două izvoare. Dar cui îi este sete, există în autocar o damigeană cu apă de Giurgiu. La Istanbul, un pahar cu apă, cumpărat pe stradă, costă între 100-300 de lire turcești. Apa se plătește, pentru că ea este o problemă la Istanbul. Nu poate fi consumată nici de la fântâni și nici de la robinet. În Bulgaria lipsesc bornele kilometrice. În schimb, din 10 în 10 km sunt indicatoare care anunță localitatea următoare. Aceeași situație este și în Turcia. În general, circulând noaptea, este răcoare, iar traficul degajat. Mai puțin avantajos este, însă, pentru șofer, dar el este pasionat în meseria lui. La vama cu Turcia, bulgarii au un magazin, în care desfac, de obicei, mărfuri pe valută. Cine are valută, poate să-și cumpere țigări, cafea, băuturi fine, ciocolată, televizor color, casetofoane. Comparativ cu alte magazine, produsele sunt aici mai ieftine. Cel puțin așa vorbesc oamenii. Eu nu prea sunt umblată prin lume, deși sunt ziaristă. Pe timpul tovarășului nu se putea circula peste graniță. Astfel, nu pot fi la curent cu prețurile. Vama de aici este luminată și nu se face economie de energie, precum în țară. În ce ne privește pe noi, autocarul se încadrează pe una din cele 12 benzi. Apoi, așteptăm viza și controlul vamal, numai că ni se spune să rămânem pe loc, să nu coborâm din autocar. Bravo, Turcia! Minunat, nu-i așa? Îmi îndrept privirea spre cele 12 benzi. O frumusețe, nu alta. Ele sunt curate și despărțite între ele cu mici zone verzi și trandafiri. Și în timp ce admir, iată că un grup de români pătrunde în vamă și se repede peste un grup polonez, care stă liniștit la rând. Românii tot români sunt, spre tristețea mea! Se face control la bagaje, fapt ce durează cam o oră, după care vameșii ne urează drum bun. Fiind liberi, autocarul pornește. Avem în față 260 de km de parcurs.

Un soare uriaș, de un roșu aprins, se ridică pe cer. Minunat răsărit, căci este dimineață. Suntem în Turcia și totul este nou. Pe traseu, vezi numai magazine, benzinării particulare și restaurante. Majoritatea lor sunt construite în ultimii cinci ani. Negustorii, cum ne spune ghidul, merg în pas cu timpul. Nu se uită la bani, până dau faliment. Se văd, de asemenea, puzderii de moteluri, hoteluri și multe reclame. Urmează o zonă de câmpie, cu dealuri împădurite și holde de porumb, dar seceta, cum constat, n-a ocolit nici Turcia. Și aici, ca și la noi, porumbul pe câmp este pipernicit și ars. Ce mă impresionează, la prima vedere? Faptul că nu sunt cozi pe nicăieri și că există o mare abundență de mărfuri la desfacere. Primul oraș care ne iese în cale este Edirne. El este al doilea ca importanță. Aici se află Moscheea lui Selim Pașa, construită de către arhitectul Sinan în secolul al XVI-lea. Vechea denumire a localității era Adrianopol, care a fost capitală a Imperiului Otoman pe timpul lui Murat I (1365). Strada principală este înțesată de o sumedenie de magazine cu program non-stop, în care se vând fructe de tot felul și multe produse alimentare. Dar, pe lângă magazine, sunt și numeroși vânzători ambulanți, care își strigă marfa. Există în oraș un bazar acoperit și el ființează încă din secolul XV. Totuși, este interzis ca mașinile să oprească și să facă negoț, bișniță, mai pe limba noastră. Polițiști sunt la tot pasul și confiscă mărfurile. Îmi rotesc privirea și sunt încântată de ce văd. Dar, ce nu vezi? Totul îți bucură ochii. Și pe deasupra tronează o curățenie demnă de invidiat.

Ieșim din vechiul Adrianopol. Șoseaua este largă și ea traversează câteva orașe mai mici ca importanță. Turcia face parte din puținele țări care se întinde pe două continente. Suprafața ei este de trei ori cea a României, respectiv 780.000 de km pătrați, iar populația se cifrează la 40 de milioane de locuitori. Capitala este Ankara. Limba oficială este turca. Prima capitală a țării a fost Adrianopol, apoi Istanbul, iar odata cu Atatürk, capitala s-a mutat în podișul Anatoliei, la Ankara. Turcia, în partea sa europeană, este un ținut cu platouri înalte. Are ieșire la mare. Are litoral la patru mări: Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Mediterană și Marea Egee. Istanbulul este situat, ca și Roma, pe șapte coline. Clima este mediteraneană, cu ierni dure și veri excesiv de calde. În septembrie, cum este acum, temperatura a scăzut. Consider, în această privință, că vremea este ideală pentru călătorie. Specificul acestei clime dure se reflectă bine în hidrografia țării, prin lacuri sărate, vegetație de stepă, dar și prin câmpuri întinse, unde majoritatea populației este ocupată cu agricultura și pomicultura, cu cultivarea tutunului, viței-de-vie și a pomilor fructiferi, produse care se desfac în toate piețele sau se exportă.

Ca resurse naturale, Turcia are crom, prin care ea ocupă un loc fruntaș pe plan mondial. Dar nu este exploatat din lipsă de specialiști. În ultimii ani, însă, se poate vorbi de industrializare, dar totul este în sector particular, în asociații. Și aici mă refer la industria constructoare de mașini, pentru care s-a cumpărat o serie de licențe de mașini agricole, autobuze, microbuze, autocare și foarte multe autoturisme sub licență Fiat. În Turcia, standardul de viață nu este foarte ridicat. Există două extreme: bogați și săraci. Între ei se află o clasă de mijloc. În sectorul de stat sunt puține servicii, precum cel administrativ, politic, personal de frontieră și alte câteva instituții. Așa încât nu se poate aprecia valoarea unui venit mediu al locuitorilor. Dar se poate vorbi de 300-400 de mii de lire turrcești, care sunt egale cu 170-180 de dolari, pe lună. Sunt venituri, ca să le spun așa, minime. În sectorul particular altfel stau, însă, lucrurile. Toți oamenii sunt antrenați să facă comerț și ei sunt deosebit de amabili, politicoși și foarte insistenți. Nu se arată supărați, dacă nu cumperi. Prețurile nu sunt fixe, ci vânzarea se face la tocmeală și mica înțelegere. Vânzătorilor le face chiar plăcere să se tocmească, dar au un barem minim până unde scad prețurile. Depind, deci, de strategia cumpărătorilor.

Străbatem un peisaj asemănător cu drumul de la Sibiu la Alba Iulia. Dar la noi satele sunt cu case mici, în vreme ce aici sunt pe 1-4 niveluri. Șoseaua nu este, deocamdată, aglomerată. Mai târziu însă, cum ne spune ghidul, traficul va deveni mai intens. Suntem încadrați în timp. Păcat, însă, de orele pierdute la vama din Giurgiu, unde ne-am lovit de acea coloană nesfârșită parcă de autovehicule. Trecem prin Kuleli, o localitate cățărată, pur și simplu, pe un deal. Casele sunt destul de modeste, unele chiar aflate în paragină. Peisajul se arată trist pe alocuri, cu un cimitir sărac. De fapt, toate cimitirele, pe lângă care am trecut, nu se întrec în fast. Aici moartea este simplă, după îndelungul zbucium din timpul vieții. Secerișul s-a încheiat de mult. S-a recoltat și floarea-soarelui. Câmpurile sunt pustii, după descongestionarea lor de recoltele ajunse la maturitate. Ici-colo, mai apare câte o mică oază de verdeață. Numai reclamele colorate mai dreg peisajul monoton. Șoseaua are și ea, pe alocuri, porțiuni ce nu sunt bine întreținute. Numai că Mercedesul nostru are amortizoare pe cinste, încât nu se simt prea tare denivelările drumului.

Ajungem la Babaeski, un oraș cu blocuri cu patru etaje și cu magazine de o parte și de alta a șoselei. Și, ca peste tot, sunt bazare la intrarea și ieșrea din localitate. Până la Istanbul au mai rămas 160 de km de parcurs, iar până acolo, intrăm, deocamdată, în Lüleburgaz, un oraș destul de întins, așezat, de astă dată, într-o vale. Și aici, ca pretutindeni, înălțimea caselor nu trece dincolo de patru niveluri. La geamuri se văd perdele elegante, iar în balcoane sunt flori într-o multitudine de culori. Asta, desigur, pentru a-și satisface localnicii nevoia de vegetație. Construcțiile sunt șic, iar orașul se află în plină dezvoltare. Turcii sunt ingenioși. Pentru a schimba monotonia peisajului, au ridicat, din loc în loc, de-a lungul șoselei restaurante, moteluri, hoteluri și benzinării care mai de care mai cochete, au implantat reclame la tot pasul cât mai atrăgătoare. Este ora când oboseala începe să-și spună cuvântul. Simt o moleșeală și ochii sunt gata-gata să se închidă. Am rezistat fără să mănânc și să dorm 24 de are.

Ne apropiem de Çorlu. Îl văd cum se profilează undeva mai departe pe deal. Și aici ne întâmpină un bazar. A devenit, de acum, o obișnuință. Dacă n-aș mai vedea vreunul, aș crede că orașul este părăsit. Bazarul face parte din viața cotidiană. Localitatea Çorlu, în transcriere, înseamnă “un loc unde sunt foarte multe prăvălii”. Fac, astfel, cunoștință de aproape cu comerțul turcesc atât de specific. Sunt multe magazine mici, mai exact dughene, care stau aproape lipite unele de altele. Evident, toate sunt particulare. Marfa este expusă peste tot, chiar și direct pe trotuare, în calea trecătorilor. Ca pe Lipscani din București, dar cu o condiție – aici te impresionează bogăția și varietatea mărfurilor desfăcute și, mai ales, amabilitatea negustorilor. Cât privește orașul, nu mi se pare unul modern, deși se mai construiește. Centrul lui este, însă, destul de arătos. Blocurile au ferestre cu geamuri largi și luminoase. În rest, străzile sunt înguste, încât ai senzația că te împiedici de ziduri. Zona dinspre ieșire este mai aerată, cu clădiri frumos aliniate, cu o arhitectură ce încântă privirea. Nicăieri nu se văd jaluzele la ferestre, deși în Turcia sunt veri toride. Eu cred că asta se întâmplă din lipsă de lemn, căci Turcia este săracă în păduri. Cărămida și betonul sunt materialele de bază în ridicarea construcțiilor nu foarte impunătoare. Nimic aici nu seamănă cu noul centru civic al capitalei noastre, un oraș orgolios, un mic Paris, cum a fost denumit vechiul București.

Este ora 9:40 și facem o pauză de o jumătate de oră. Au mai rămas până la Istanbul 90 de km. Așadar, mult a fost, puțin a rămas. Oprim într-o parcare. Este noroi. Șoferul Ștefan Marton caută un loc mai uscat, să putem coborî. În dreapta, la o distanță de 2-3 km, se zărește marea și un oraș pe malul său. Este Marea Marmara, o mare interioară, care face comunicație cu Marea Neagră și Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Zona Mării Marmara a cunoscut civilizația greacă și romană. Ceva mai târziu devine centrul civilizației preorientale și al culturii musulmane. Marea are 275 de km lungime și 85 km lățime. Lungimea mării este egală cu lungimea litoralului românesc. Adâncimea este între 500 și 1400 m. Și, spre deosebire de Marea Neagră, îi lipsesc hidrocarburile sulfuroase, ceea ce permite dezvoltarea unei vegetații marine bogate și a unui mare număr de specii de pești.

Istoria modernă a Turciei este legată de numele lui Mustafa Ataturk, care, în 1919, înlătură sultanatul, iar în 1923 o declară republică. În anul 1938, Atatürk devine președintele Turciei. În urma Primului Război Mondial, ca aliată a Austriei, Turcia pierde teritorii din Asia Mică. Se destramă Imperiul Otoman. În cel de-al Doilea Război Mondial, Turcia rămâne țară neutră, cu toate că era trasă de o parte și alta a părților beligerante. În prezent, este membră a NATO și face parte din Pactul Lumii islamice. În anul 1453, Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul, actualul Istanbul. Imperiul a cunoscut o mare ascensiune sub Soliman Magnificul. Vorbind, însă, de decăderea lui, Selim al II-lea cedează, în 1571, în fața creștinilor, iar Mehmet al III-lea pierde Transilvania. În secolul al XVIII, Ahmed al II-lea participă și pierde războiul ruso-turc. Apogeul a fost în a doua parte a secolului al XIX-lea, când România și Bulgaria și-au dobândit independența.

Întrerup istoria și revin în cotidian, căci ne apropiem de Marea Marmara, unde s-au construit frumos locuri de odihnă și distracție. Sunt vile particulare care fie se închiriază, fie sunt locuite de proprietari.

ISTANBUL

În sfârșit, ajungem la Istanbul. Orașul se întinde pe două continente, pe malul Mării Marmara, a Bosforului, iar în partea asiatică, spre podișul Anatoliei și din nou Marea Marmara. În ce privește populația, cifrele sunt controversate, dar se estimează a fi de 7-8 milioane de persoane. Întreaga populație a Turciei este de 40 de milioane de locuitori. Acest minunat oraș de la întretăierea drumurilor Vest-Est feroviară și Nord-Sud maritimă a fost îmbogățit cu foarte multe moschei – peste 500 la număr, cu palate și frumoase fântâni. Un arhitect de bază fiind Sinan, de care am amintit la început. Există, desigur, în literatură numeroase descrieri ale Istanbulului. De asemenea, multe monografii redau măreția și importanța istorică a acestui oraș. Cu toate că, în timpul lui Ataturk, capitala a fost mutată la Ankara, Istanbulul nu a încetat de a fi o citadelă importantă a Europei și chiar a lumii. Intrăm în Istanbul. Trecem pe lângă aeroport și muzeul aviației. Ocolim orașul, pentru a câștiga timp, și ajungem în dreptul magazinelor „Printamps” și „Galleria” din portul comercial. Toate acestea se află în dreapta direcției în care mergem spre centru. Despre Istanbul se spune că are 300 de zile însorite pe an. În jurul orașului nu se poate face, însă, plajă și baie, din cauza vapoarelor. În schimb, populația se refugiază, în zilele libere, în Insulele Princeps, care sunt la 26 de km de Istanbul. Drumul până la insule durează ceva timp, dar merită plimbarea pe mare sau prin locurile lor pitorești. De aici, din locul unde ne aflăm, începe vechiul oraș. Se văd zidurile bizantine de apărare, turnurile, care s-au transformat în restaurante. În față se profilează Moscheea albastră, cu șase minarete și Turnul lui Baiazid, în spate – Biserica Sfânta Sofia, iar în continuare, pe malul mării, Palatal Topkapı. Dincolo de vapoare este partea asiatică.

Orașul Istanbul cuprinde trei părți: Cornul de Aur, Bosforul cu portul Galata și partea asiatică. Intrăm în cartierul Laleli, unde, în Piața Aksaray, este amplasat Hotelul Büyük Paris, în care ne vom caza. În frumosul hotel îl întâlnesc pe patronul firmei „Victor Turism”, căruia îi iau un interviu. De șase ani, Victor Bozkurt conduce firma împreună cu Paul Szekely, iar odată cu înființarea Agenției române “Simpaturism”, a stabilit cu ea relații de colaborare. Cum merg afacerile? – întreb. În general, bine – îmi răspunde patronul, dar mai există și cazuri de neseriozitate, ce nu vin, însă, de la „Simpaturism”, care este un partener serios. „Victor Turism” mai colaborează și cu alte firme din București, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași și Galați. Azi-mâine, cum zice patronul, pornește și Alba Iulia. Primul grup din România a fost din Galați. Întrebându-l dacă a fost în România, el afirmă că a trecut prin București, în urma unei escale fortuite a avionului de Budapesta, dar a văzut puțin. L-au impresionat, însă, negativ vameșii români, care luau mită și după Revoluția din 1989, deși același lucru se petrece și la vama turcă. O altă greutate de care se izbește firma, cum spune Victor Bozkurt, constă în aceea că autocarele se închirează cu personal cu tot. Deci, condiționat. E bine, e rău, trebuie acceptat șoferul, iar în plus servicii gratuite pentru el. Apoi, ghidul și turiștii sunt la cheremul său, care își are propriul program. Vorbesc cu patronul și de perspectivele relațiilor turistice cu România. Ce îmi răspunde? Că ele se vor dezvolta tot mai mult. Dacă la început turiștii făceau comerț, pe parcurs comerțul s-a îmbinat cu turismul. În prezent se mai face negoț, dar e pe cale de dispariție. „Spunem cu toții – se lamentează interlocutorul meu – că vrem să construim noua Casă a Europei. Sunt vorbele inițiale ale lui Gorbaciov. Este o treabă foarte bună. Dar, pentru aceasta trebuie lăsați „locatarii” să se cunoască. Iar noi încercăm să facilităm acest lucru. Eu sunt etnic din Tg. Mureș, care am plecat legal, cu șapte ani în urmă, din țară, dar n-am uitat de unde am plecat. Și mă comport ca atare. Deviza noastră, a celor de la „Victor Turism”, este să oferim cât mai mult posibil, pentru o sumă cât mai mică. Când spun aceasta, mă refer strict la cei din România. Totuși, nimeni nu poate lucra pe gratis. M-aș bucura, acum când îmi închei cuvântul, ca tot ce am vorbit să aibă ecou în România.” Cu promisiunea de a-i împlini dorința, m-am retras, căci se lăsase de-acum noaptea.

ZIUA A DOUA

Este o dimineață senină, cu un soare care arde. După micul-dejun, grupul, aproape întreg, căci o parte s-a pierdut prin magazine după cumpărături, se îmbarcă în autocar pentru un tur al orașului. Știi, e ceva, nu vezi o groapă în asfalt, să strici și tu o roată. Stai la cravată și costum la volan și n-ai nicio grijă să dai peste vreun necaz. Aproape totul este perfect aici, iar frumosul oraș are de toate, istorie, grandoare, cultură. În vechea închisoare Edycule de pe malul mării, se spune că aici a fost închis Brâncoveanu, cu cei patru fii ai săi, decapitat și capul aruncat în mare. Zidurile se vor reface sub îngrijirea municipalității. Localitatea a fost fondată în 658-657 î.Ch. Aici și-a lăsat amprenta o serie de popoare, în special perșii. Darius a cucerit-o. În perimetrul zidurilor impresionante se găsește una din bisericile bizantine încă în funcțiune. La fel, Mănăstirea Cora, care este poziționată în apropierea extremității Cornului de Aur. Bizanțul rămâne sub dominație persană până în anul 459 î.Ch. În 279 î.Ch., vin galii. Apoi, este cucerit de romani, care se întind în Orient. Localnicii au fost derutați și n-au știut de partea cui să treacă și, astfel, Septimiu Sever cucerește orașul între anii 196-193 î.Ch. Populația este masacrată. La îndemnul fiului său, Antonius, Septimiu Sever reface orașul. Construiește Circul și Hipodromul. Renașterea, însă, revine lui Constantin cel Mare, care sosește aici în 8 noiembrie 324 d.Ch. El ridică palatul imperial, mărește hipodromul și începe construirea unor bazilici. Prin Edictul de la Milano, din 313 d.Ch., Împăratul Constantin oficializează religia creștină. Ea devine liberă și oficială în stat și în vechiul Bizanț, care își schimbă numele în Constantinopole. Lui Constantin cel Mare îi urmează Teodosie cel Mare, care distruge templele păgâne și continuă construcțiile de bazilici. Fiii săi, însă, împart Imperiul Roman în două. Este momentul crucial al istoriei, când Imperiul Roman de Răsărit se transformă în Imperiul Bizantin.

În timp ce ghidul vorbește, autocarul ajunge la autogară, un punct foarte aglomerat. Merge spre Piața Aksaray, una din piețele centrale ale Cornului de Aur. În continuare, ghidul reia povestea. După perioada Bizanțului de început, orașul cunoaște un al doilea secol de aur, atunci când se ridică pe tron Împăratul Justinian (527-565). El a dat o strălucire deosebită Imperiului Bizantin. În politica sa externă, a opus rezistență triburilor bulgare și perșilor. În politica internă, și-a consolidat puterea, înlăturând orice încercare de revoltă. Este cunoscută o revoltă din timpul lui, unde au murit 30.000 de oameni. Dar a făcut din Constantinopol cel mai frumos oraș în Evul Mediu. A reconstruit vechile palate și a ridicat altele noi. A înălțat bazilici și mănăstiri. Renumita Biserică Sfânta Sofia a fost construită la inițiativa lui Justinian. Între timp, împăratul s-a retras la Niceea, după care, printr-o strategie, bazat pe un gând sfânt, recucerește orașul, care, însă, scade din putere. Epoca de glorie a Imperiului Bizantin durează până la 1104, când începe declinul în momentul cuceririi orașului de latini.

Autocarul se înscrie pe Bd. Enicerilor, altă importantă arteră comercială. Trece prin fața Universității. În piață sunt Turnul și Moscheea lui Baiazid. Ghidul își încheie cuvântul, zicând că ultimul împărat al imperiului a fost Constantin al IX-lea, care, în 1453, cade. Mohamed Cuceritorul pune mâna pe oraș. Și de aici începe dominația turcă, iar numele orașului se schimbă din Constantinopole în Istanbul. Bazarul este inițiativa lui Mohamed Cuceritorul. În urma unui cutremur, el a fost reconstruit din zid de către Soliman. Bazarul apare ca un oraș acoperit, în care te poți rătăci. Conține 86 de alei principale și alte zeci de labirinte, 18 porți de intrare și multe magazine. Este un loc fascinant, dar acum mărfurile sunt europenizate, de duzină. Au mai rămas, totuși, câteva dughene cu articole de factură musulmană. În apropierea bazarului, era mai demult Coloana lui Constantin, de 20 m, în vârf având statuia împăratului, dar ea s-a prăbușit. În stânga lui este un cimitir muzeu. Autocarul face turul hipodromului construit de Septimiu Sever și mărit ulterior de Constantin cel Mare. Hipodromul are 400 m lungime și 107 m lățime. De jur-împrejur sunt tribune, care pot cuprinde 100.000 de persoane. Ghidul continuă istoria orașului. Astfel, aflu că Ahmet (1609- 1616) a construit Moscheea Albastră. Se numește așa datorită culorii sale interioare. Moscheea este tipic islamică. Ea s-a vrut să întreacă măreția Bisericii Sfânta Sofia, care, totuși, era de neegalat, mai ales în interior. Tot aici se înalță Obeliscul egiptean de pe timpul lui Tuthankamon, care este un bloc monolit din porfir, adus din Egipt de către Împăratul Teodosie. Biserica Sfânta Sofia a fost construită în roșu de Împăratul Justinian, iar pe lângă ea, Palatal Topkapı. Mohamed transformă, însă, biserica în moschee. Turcii distrug obiectele de cult, rămânând doar o mică parte a picturilor.

O legendă spune că Mohamed a venit călare, a descălecat și nu ar fi omorât pe nimeni și nici nu a profanat biserica. Alte legende zic din contră. Iată-ne ajunși la cheiul și portul Galata. Vorbind de acest port, în el era cât pe ce să mă pierd, pentru că ghidul, împreună cu cei care-l urmau, s-a refugiat la o bere într-o catacombă de sub pod. Am avut ceva emoții, dar nu am disperat, pentru că o familie de englezi mi-a venit în întâmpinare, propunându-mi să mă ducă la hotel. Numai că, între timp, mă căuta ghidul, pe care l-am sărutat pentru gestul său. Bucuria revederii am simțit-o profund. Am intrat împreună în berăria respectivă, unde un turist străin mi-a făcut o fotografie. Trebuie să recunosc că am fost încântată, simțindu-mă flatată. Din portul Galata, feribotul face traversarea mării spre Asia. La chei, alte vase te duc la insule. Portul are două părți europene și o alta asiatică. În stânga, în port este Moscheea arabă și bazarul egiptean. Autocarul traversează podul Galata, care are dublu sens pentru Biserica Sfânta Sofia și autovehicule. Sub pod sunt magazine, restaurante și berării, precum cea de care tocmai am amintit. În dreapta, începe Bosforul. În paralel, se mai construiește un nou pod. În față se vede Turnul Galata, construit în epoca Împăratului Justinian și intrat, apoi, în posesia genovezilor. Turnul era un obiectiv strategic, pe care l-au preluat turcii și l-au renovat, adăugând încă trei etaje. Astăzi, el este un punct turistic, cu restaurante în interior, iar deasupra o terasă cu panoramă a întregului oraș. În această zonă sunt hoteluri scumpe, de la 100 de dolari în sus, clădiri comerciale și minunate palate vechi. Ultimul palat a fost construit în 1853 de către Sultanul Abdul Meșit. Palatul se vizitează cu 4 dolari. În anul 1938, aici a murit Atatürk.

Autocarul se înscrie spre drumul care duce spre Ankara, dar care merge și spre pod în cartierul Meioglu, unde sunt multe firme și reprezentanțe. Și tot aici se află în construcție un nou hotel. Arcul peste Bosfor, de 1074 m, ocupă primul loc în Europa ca lungime și al patrulea în lume. Înălțimea podului este de 65 m deasupra nivelului mării. Pe sub el pot circula toate tipurile de vapoare. Amortizarea podului s-a făcut în mai puțin de șase ani, datorită marelui trafic între cele două părți ale Istanbulului. Autocarul ajunge în partea asiatică a orașului. În stânga se desfășoară panorama Bosforului, care se continuă cu Marea Neagră, iar în dreapta, cu Marea Marmara. În partea asiatică sunt multe vile pentru oamenii bogați. Este o zonă liniștită a Istanbulului. Pe colina Ceamlicea se află turnul Televiziunii și o ceainărie, unde firma „Simpaturism” invită grupul la un ceai de mere, una din specialitățile turcești. Ceainăria, amplasată într-un parc superb, este decorată în stil islamic. Mesele din lemn sunt joase, acoperite fiecare cu o placă sub formă de platou de mare dimensiune. De fapt, e o mare tavă din alamă. Decorațiunile interioare sunt din marmură și alamă, iar vasele sunt din ceramică de tip oriental. Pe jos este curat, iar debarasarea meselor se face rapid. Aici se oferă un bogat sortiment de prăjiturele, cornuri cu susan, saleuri și sucuri naturale. Ospătarii, în costume turcești, servesc ceaiul vestit din mere, care este aromat și acrișor.

Părăsim ceainăria. Autocarul preia grupul și se îndreaptă, traversând același pod, spre cartierul Taksim, considerat cel mai select al Istanbulului. Mâine, pe Bosfor, va fi o trecere pe sub acest pod, iar pe mal vom vedea alte minunate vile. Aici, firme, precum Renault, Mercedes, BMW, Ford, își au deschise magazine patronate de turci. Dimineața este însorită, cu un soare ce arde, semn că după-amiaza va ploua. Ceea ce se adeverește, la oră de prânz, când o parte din cer se închide la culoare. Și începe o ploaie torențială. Programul îl vom face, în continuare, conform noilor condiții meteorologice. Scriu în autocar. Drumurile sunt atât de bune, încât nu-mi fac nervi că aș putea pierde timpul. Poliția rutieră intervine în circulația intensă, pentru a împiedeca strangulările de mașin, iar șoferul este foarte bun. Este ora de rugăciune. Se aud megafoanele de la moschei. Foarte mulți localnici se îndreaptă spre locuri de rugăciune. Iar noi ajungem în Piața Taksim, unde este Hotelul Marmara, o impunătoare și elegantă construcție. În apropiere, ne întâmpină zidurile unei biserici ortodoxe. Ploaia cade acum în valuri. Lumea aleargă spre adăposturi. Sunt multe copertine, unde oamenii se refugiază. Șoferul, ca un adevărat maestru, conduce cu nonșalanță. Totuși, este blocat de un taxi parcat pe drumul carosabil. Și așteptăm minute bune. Coboară ghidul, coboară și șoferul, care caută o cale de ieșire din blocaj. Nu se poate sta așa la infinit. Celor din grup le este foame.

În fine, autocarul reușește să se elibereze și ajunge într-o mare piață, pe care o înconjoară. Între timp, a ieșit și soarele. Mașina își vede de drum. Traversează Cornul de Aur, Podul Atatürk și bulevardul cu același nume și ajunge în Piața Aksaray, unde este Hotelul Büyük Paris.

ZIUA A TREIA

Între Moscheea Albastră, Biserica Sfânta Sofia și Topkapi se află Arena, unde, pe timpul lui Septimiu Sever, se dădeau lupte de gladiatori. Se păstrează destul de bine lucrarea realizată, la sfârșitul secolului al II-lea d.Ch., de Împăratul Constantin. Traversăm circul, ne oprim puțin la fântâna nu foarte veche (din 1895), dar făcut de către Wilhelm al II-lea Sultanului Habib. Fântâna este din marmură. În interior are câteva medalioane cu inscripții și semnătura celor două mari personalități. Hipodromul, cum am spus, a fost construit de către Septimiu Sever. Aici, pe lângă lupte de gladiatori, aveau loc și curse de cai, precum și alte solemnități. În hipodrom există două obeliscuri egiptene, cele aduse de împărații Constantin și Teodosie. Obeliscul lui Teodosie (din anul 390) este vechi, din perioada lui Tuthankamon. Este un monolit din porfir, așezat pe patru cuburi de bronz. În partea superioară se află Zeul Soare Amon, care dă mâna cu faraonul. Obeliscul are 21 m înălțime. Obeliscul lui Constantin este, la fel, alcătuit din bucăți de porfir, rocă existentă în Egipt. Inițial, era placat cu plăci din bronz, dar, ulterior, au fost scoase și din ele cruciații de la 1204 au făcut monezi. În mijlocul hipodromului se mai înalță o coloană în spirală, făcută din bronz, care datează tot din Epoca bizantină. Clădirile din partea dreaptă sunt aferente Moscheii albastre. Pe hipodrom sunt câțiva arbori ornamentali, printre care și doi palmieri, ce străjuiesc obeliscurile egiptene. Sigur, palmierii nu vin din anul 390 d.Ch., ci sunt din vremurile noastre.

Moscheea albastră, privind-o, îți vine să desfaci larg brațele și să spui: Doamne, ce frumusețe! Ea a fost construită între anii 1609-1616, pe timpul Sultanului Ahmet. Este specifică pentru religia islamică. A fost ridicată pentru a eclipsa Biserica Sfânta Sofia. Am mai spus asta, dar o repet, pentru că ea n-a reușit acest lucru în totalitate, deși fiecare în parte a fost importantă la vremea sa. La terminarea moscheii, care are o cupolă de 22 m diametru și 43 m înălțime,sultanul a văzut, însă, că are șase minarete, cât Moscheea din Mecca, care nu trebuia întrecută, dar era prea târziu. Totuși, ea este o capodoperă. Arhitectura, decorațiunile, vitraliile și coloanele sunt minunate. Și aceasta, pentru că orientalii sunt meticuloși și au cultul rafinamentului. Inscripțiile de pe coloane sunt versete din Coran. Cupola cuprinde simbolul Soarelui cu razele sale și se termină cu un citat din Coran, care spune că lumina vine de la Dumnezeu.

Religia musulmană este una simplă. Are cinci Porunci la bază. Este monoteistă, recunoscând un singur Dumnezeu, Allah. Religia a fost fondată, în sec.VI, de către Mahommed, care s-a născut la Mecca și a murit la Medina. Turcii și musulmanii au distrus arta bizantină, dar au copiat-o mai întâi. Au jefuit și au făcut praf palatele. Dar, în ultimii ani, turcii care au trăit în Oocident, s-au întors, aducând civilizația. Istanbulul este astăzi, datorită lor, un oraș modern. Mă întorc la locul în care eram, unde, la câteva sute de metri, se întinde marea și vechile ziduri ale Bizanțului, care, azi, sunt ruine. Se mai păstrează doar câteva mici magazine cu covoare și carpete. Biserica Sfânta Sofia se înalță față în față cu Moscheea albastră. În timp ce grupul se apropie de ea, cerul se acoperă de nori. Eu mă așez pe una din multele bănci din parc, unde cele două capodopere își etalează splendoarea și îmi încântă privirea. Nu se intră în biserică, căci timpul ne presează. În schimb, ascult ghidul care vorbește acum despre Topkapi, palat al sultanilor, la ale cărui porți am ajuns. Istoria lui începe în 1456. Palatul este împrejmuit de ziduri puternice. El are trei porți, ultima fiind cea triumfală. La sultan se ajungea greu. Cei care intrau, erau însoțiți de gărzi militare. Topkapi este deosebit de frumos. Astăzi, el a devenit muzeu cu exponate valoroase, precum colecții de arme, costume turcești, obiecte din aur care au aparținut sultanilor. Aici există un adevărat tezaur. În sala tezaurului nu se poate, însă, intra, dar totul se poate vedea printr-o ușă direct din stradă. Sala tronului, dormitorul, două terase și un chioșc (unde sultanul se relaxa) sunt deosebite. Se spune că în chioșc ar fi primit sultanul pe tavă capul lui Brâncoveanu, după care a fost aruncat în mare. Corpul domnitorului a fost recuperat, în schimbul unei imense sume de bani, de către soția sa și îngropat pe una din Insulele Princeps.

În drum spre portul Galata, unde urmează să facem o croazieră pe mare, apare gara din Istanbul, din a cărei piață se deschide o panoramă către mare. În fine, iată portul Galata. Pentru prima dată în viață degust o scoică, bineînțeles pregătită cu orez. Dar aici sunt și multe preparate din pește. Începe călătoria cu vaporul din Cornul de Aur. Se trece pe sub podul Galata și se intră în Bosfor. Cornul de Aur împarte Istanbulul în două părți: europeană și asiatică. De ce se numește Cornul de Aur? Pentru că, atunci când este senin, apa devine aurie. Lungimea lui măsoară 7.500 m, iar adâncimea este de peste un metru. Admir, acum, partea europeană. În dreapta, însă, se deschide o frumoasă perspectivă a părții asiatice. În stânga se vede Palatul Topkapi, apoi bijuteria Sfânta Sofia, construită de Isidor din Milet, la care Împăratul Justinian a făcut risipă de material și aur, pentru a fi o biserică cum nu a mai fost. Și, într-adevăr, este o capodoperă a artei bizantine. Partea stângă se numește partea de dincolo de Corn. Aici acostează vapoarele cu mărfuri.

Palatul Topkapı

Bosforul își poartă numele, care este destul de ciudat, din epoca cuceririi orașului, în 1204, de către latini. Bosforul are 31 km lungime, iar adâncimea medie este de 50-70 m. Vaporul se apropie de cheiul Dolmapacea, unde se află palatul cu același nume. Între palat și Moscheea albastră se înalță un turn cu ceas. Palatul a fost construit, în 1853, pentru Sultanul Abdul Meșit și el este în stil renascentist, dar prezintă și elemente islamice. În părțile laterale sunt două alte corpuri ceva mai joase. Întregul ansamblu este amenajat, acum, ca muzeu. Materialele folosite la construcție sunt cristalul, alabastrul, porfirul și altele de valoare. Acest palat a fost locuit de sultani până la Halip al II-lea și Ataturk, părintele Turciei moderne. Palatul, fiind o bijuterie arhitectonică, s-a scris foarte mult despre el. El este un colier de perle la gâtul unei frumuseți, care este Strâmtoarea Bosfor. Călătoria continuă și în apropiere se vede un alt palat, ridicat în stil baroc, care a ars până în temelii, dar a fost refăcut de o firmă japoneză și transformat în hotel de înaltă clasă. Prin fața noastră defilează alte două clădiri, foste colegii (francez și german), construite la sfârșitul secolului al XIX-lea. Privesc apa Bosforului. Ea este de un albastru spre verde, mai exact de culoarea turcuazului. Și în tot acest timp vaporul se apropie de vestitul pod care desparte Istanbulul în cele două părți ale sale. Podul este susținut de cabluri de oțel și de doi piloni de 174 m. În afară de palate, pe malul Bosforului s-au mai construit vile moderne, cu piscină, iar pe chei sunt foarte multe restaurante și terase. Depășim un vas imens „Obo Vega”, care este o cisternă uriașă ce transportă apă, adusă de la o serie de izvoare aflate pe malul vestic al Mării Marmara.

Până la construcția celor două poduri peste Bosfor, traversarea se făcea cu feribotul. Sunt cunoscute trei etape de traversare a Bosforului. Prima a fost făcută de perși, în frunte cu Darius. A doua etapă importantă a fost aceea a lui Mohamed, care a organizat o întreagă flotă pentru cucerirea Constantinopolului. A treia etapă a fost a cruciaților, în 1204, care au pus stăpânire pe oraș. Vaporul trece în dreptul clubului sportiv din Istanbul, unde joacă și românul Rotariu. Este vorba de anul 1990. Lumea din restaurant ne face semn cu mâna, ne salută. Alți oameni ne privesc de pe mal. Mulți sunt pescari amatori. Vasul de croazieră se apropie de al doilea pod de pe Bosfor, terminat de câteva firme japoneze, în urmă cu doi ani (1987). El depășește, prin cei 1094 m lungime, pe cel dintâi. Este cel mai lung pod din Europa. Aici se află și Cetatea Rumelia Hisari, construită în patru luni, cum ne spune ghidul. Întregul complex este format din trei turnuri legate între ele cu ziduri strașnice. Turnul principal are 28 m înălțime. Al doilea – 23 m, iar al treilea – 26 m. Zidurile au o înălțime între 3,5 -7 metri. Privit de sus, acest complex-cetate de apărare se arată maiestuos. Construcția e astfel făcută în interior și exterior, încât înscrie numele lui Mohamed. Vaporul se îndreaptă spre coasta asiatică, în drumul de întoarcere. În această zonă nu sunt monumente istorice, dar se pot admira frumoasele vile de pe malul Bosforului. Se vede și palatul de vară al sultanilor, iar în spate, în depărtare, se definesc două hoteluri luxoase.

La mică distanță de coasta asiatică, este Turnul lui Leandru sau al Prințesei. Poartă două nume, pentru că de el se leagă două legende. Dar adevărul istoric este altul. Acum, trec pe lângă noi vase mari pline cu turiști. Îi privesc și mă bucur că au și ei prilejul să facă o plimbare pe Bosfor. Noi, între timp, ajungem la sfârșitul călătoriei. Căpitanul mulțumește pentru plăcerea de a însoți grupul, din care fac și eu parte, și de a ne arăta splendorile Bosforului și ale Istanbulului. La mal, odată ajuns, grupul este preluat de autocar, care se îndreaptă, apoi, direct spre Piața Aksaray, unde se află Hotelul Buyuk Paris. În holul hotelului, printre alte grupuri de români sosite din țară sub diverse firme, sunt și două de la „Simpaturism”. Întrebând turiștii dacă sunt mulțumiți de serviciile oferite, Georgeta Blaj, din București, își exprimă opinia, zicând că este mulțumită atât din punct de vedere al programului, cât și de condițiile de cazare. Traseul, cum spune ea, este bine ales, încât în trei zile îți poți forma o imagine cât mai cuprinzătoare asupra acestui oraș, cunoscut sub numele de Poarta Orientului. „Bine ar fi să mai învățăm și noi de la turci – afirmă, în final, Georgeta Blaj -, căci aici se poate spune „clientul nostru, stăpânul nostru!” M-a impresionat, totodată, numărul mare de magazine, cantitatea imensă de mărfuri puse în vânzare și, bineînțeles, solicitudinea vânzătorilor.”

Cuvinte de apreciere găsește și Iosif Andrei Berei din Baia Mare. Ce spune el? „De la turci ai ce învăța, care sunt comercianți desăvârșiți. Să dau un exemplu: într-un magazin alimentar, am intrat să iau pâine, cola și o bere. Ca să mă câștige să devin clientul prăvăliei sale, vânzătorul a făcut calculele în prezența mea, pentru a-mi dovedi cinstea lui, și mi-a oferit o atenție pentru copil, atenție care s-a repetat ori de câte ori am trimis copilul să facă cumpărături. Noi nu știm să facem comerț.” Apropo de ospitalitate, în vreme ce aștept un alt turist care să dorească să-și spună impresiile, un tânăr ospătar de la Buyuk Paris îmi oferă un pahar cu ceai din mere. În continuare, Viorel Frățescu, de la firma de turism „Olivieri Tours” din Brăila, mi-a vorbit astfel: „Sunt aici, la Istanbul, a cincea oară, dar acum cu gândul de a încheia un contract cu firma „Victor Turism”, ceea ce am reușit. Așa că, imediat după întoarcerea mea acasă, voi începe activitatea de turism. Sunt mulțumit și am cuvinte de laudă despre turismul din Turcia și, în mod special, despre orașul Istanbul, care merită vizitat.” Un alt turist, tot din Brăila, ing. Dan Vlăsceanu, îmi spune că vine pentru întâia oară în Turcia și prima impresie din Istanbul este aceea a unei „imense prăvălii”. Exotismul este reprezentat de moschei și de afluxul mare de turiști. Cartierul Taksim, care reprezintă aproximativ un sfert de oraș, este un amplasament ideal pentru locuit. „Mi-ar place să trăiesc aici – mai zice el -, dar greu mă despart de Brăila. Puteam face așa ceva și în „patria” mea de pe malul Dunării. E umilitor pentru leul nostru să circule pe piața Istanbulului. Valoarea lui este derizorie, spre tristețea mea. Dar, se spune că asta se întâmplă numai în partea europeană a Turciei, în rest el mai reprezintă ceva. Îmi place modul de a face comerț al turcilor, care este rapid, în orice loc și la orice oră. În plus, există oaze de liniște în perimetrele obiectivelor istorice, unde te simți foarte relaxat. Și un mare avantaj pentru turism sunt ploile aproape zilnice, dar de scurtă durată, care spală străzile de praf. Comparând o excursie cu doi-trei ani în urmă, acum senzația că ești în vacanță este adevărată. Dar românii încă sunt priviți ca intruși.”

Impresii la fel de bune are și Bujor Sălăjan, din București. Iată ce rețin din cuvântul său: „Orașul este de-a dreptul impresionant. Ceva ce nu mi-aș fi închipuit. Sunt pentru prima oară în Istanbul, dar am dorit atât de mult să-l vizitez, mai ales după ce am citit cartea lui Vintilă Corbu și Eugen Burada „Căderea Constantinopolului”, iar comerțul turcesc este de-a dreptul incredibil. Este, pur și simplu, o artă. Aici, totul este nou, neașteptat, o bucurie. O bucurie de trei zile, urmând apoi să trăiesc un timp cu amintirile frumoase culese din ospitalierul Istanbul.” Petru Păturică, fost bucătar-ospătar pe mai multe vase tulcene de pescuit oceanic, vorbește cu încântare despre Istanbul. „Istanbulul – zice el – l-am văzut nu o dată, în perioada 1971-1975, dar numai de pe mare. Am dorit întotdeauna să pun piciorul pe uscat și mai ales la Istanbul. Iată că visul meu se împlinește acum. Prin „Simpaturism” am ajuns să vizitez acest superb oraș, adevărată „Poartă a Europei”, cum se spune. Trebuie să recunosc că m-a fascinat comerțul turcesc. Aici se vede că timpul costă bani. De la cel mai mic obiect la cel mai mare, totul se comercializează după cele mai grozave reguli de negoț. Și acest lucru este în avantajul atât al cumpărătorului, cât și al vânzătorului. Restaurantele au fiecare specificul lor, în funcție de tradiție, de popor etc. Nu lipsește, desigur, specialitatea casei. Uimește modul de servire. Prezentarea preparatelor întrece orice imaginație. Este un adevărat comerț, pe care l-aș vrea și acasă. Poate acum, în anul 1990, cu noul sistem de privatizare, și noi, românii, să putem ajunge la nivelul țărilor dezvoltate în acest domeniu. Cât privește turismul, România se află în faza de pionierat. Avem, așadar, multe de învățat. Dar să fim optimiști. Viitorul poate fi bun și asta depinde de noi.” În ce mă privește, încerc să scriu și eu câte ceva, să spun despre acest oraș plin de istorie. Căci, a scrie mai mult e nevoie de o mai mare 31 documentare, ceea ce nu se poate realiza în trei zile. Recunosc, însă, că a fost o bucurie croaziera de pe Bosfor, care mi-a încântat sufletul. Este senzațional să poți admira panorama orașului de la puntea unui vas.

DRUMUL DE ÎNTOARCERE

La 8,00 dimineața, odată cu grupul, urc în autocarul care mă va duce în țară. Primesc și eu pașaportul, care, pe tot timpul sejurului, a fost reținut la recepția hotelului. Peste zece minute, mașina pornește. Soarele este deasupra Mării Marmara. Ajungem în dreptul ei la scurt timp și o salut, în semn de rămas bun. Șoseaua merge paralel cu marea pe o bună porțiune de drum. Circulația, deși este intensă, nu apar strangulări de autovehicule. Ieșim din Istanbul și mergem întins. Calea este liberă. La numai trei km, coborând o pantă, ai senzația că te-ndrepți drept spre mare și că te scufunzi în ea. Dar nu, la un timp șoseaua ocolește puțin la dreapta, lăsând marea în partea stângă. Marea Marmara. Sub privirea mea acum defilează vile încântătoare. Albul sclipitor, albul construcțiilor domină. Hoteluri de lux, restaurante, magazine, un număr impresionant de firme și reclame rămân în urma autocarului. De la Buyuk Cemece, drumul continuă spre Selim Pașa, care, aidoma celorlalte localități de pe malul Mării Marmara, este un loc de odihnă. Toate acestea sunt orașe-satelit ale Istanbulului, iar locuitorii de aici intră în componența populației marelui oraș. Pe dreapta, din loc în loc, sunt bazare cu fructe sau produse de artizanat. Dar, de aici, gata și cu marea. Peisajul se schimbă brusc. Dealuri parcelate de terenuri agricole aleargă odată cu autocarul. Mai aproape de șosea sunt câmpuri întregi de pepeni, roșii, floarea-soarelui, dar ele au fost culese. La Seymen, un mic sătuc, parcă toți sătenii au ieșit la drum ca să-și vândă pepenii. Oile și vitele lor pasc, însă, liniștite prin holde.

La prima benzinărie se face popas. Lumea coboară să ia o gură de aer. Este plăcut. În apropiere este o fabrică de ulei, dar zici că-i farmacie. Fiind încă afară, dl Cuțucache îmi dezvăluie impresiile sale privind mini-vacanța de la Istanbul. „Un singur lucru am reținut în Turcia – supraabundența de produse și buna servire. Aici toți vânzătorii cunosc limbi străine și au o ținută perfectă. Comerțul stradal este rezultanta a tot mai marii abundențe de mărfuri. Iar el se face indiferent de program. În Istanbul sunt străzi întregi cu magazine specializate pe aceleași produse și, interesant, toată lumea este mulțumită. Întorcându-mă la Lipscanii din capitală, de ce n-ar fi și el specializat pe bijuteii, ori confecții? Apoi, mobilierul din magazinele turcești este foarte simplist și nu se vede din mărfuri. Noi, în schimb, am cheltuit milioane de lei pe mobilier și nu pe mărfuri. Sistemul de apărare este organizat de municipalitate. Seara, toate obloanele sunt trase. Aici nu există grile, care să împiedice vizualizarea mărfurilor din stradă. Ce pot să mai spun, după ce am studiat comerțul turcesc, că este o utopie să ai prețuri fixe. O marfă, pe măsură ce trece timpul, trebuie să scadă valoarea. La noi, pentru reduceri de prețuri, se așteaptă ordin de sus. Economia de piață își are un rost. Menținerea comerțului de stat este, totuși, necesară, pentru a nu se ajunge la speculă. În Turcia, totul este particular, dar cantitatea de mărfuri duce la reducerea prețurilor. La noi, există, după Revoluția din decembrie 1989, doar un început de economie de piață și ce urmează vom vedea. În Turcia, un singur produs are preț constant, și anume pâinea, care costă 600 de lire. Iar calitatea ei este aceeași de la un centru la altul. Ce am mai constatat? Că există o interdependență între ofertă și cerere. Pe zi ce trece oferta este tot mai mare și pe zi ce trece comerciantul trebuie să găsească căi de vânzare a tot mai multor mărfuri. Aprovizionarea nu-i dă dureri de cap comerciantului. Ea se face ori de câte ori este nevoie. În plus, s-a ajuns până la introducerea unei forme de protocol – servirea unui ceai, o cafea, un săpun, toate din partea firmei. Vorbind de producător, dl Cuțucache mai spune: „Am în gând două lucruri: să produc marfă cât mai de calitate, în pas cu moda și, apoi, să găsesc comerciantul care să o desfacă. Dar, în România cele două sfere de activitate nu se intersectează. Fiecare își delimitează sfera sa.” Aici, monologul d-lui Cuțucache se întrerupe, căci trebuie să urcăm în autocar și să pornim la drum.

Nu peste mult timp vom ajunge la Edirne, unde, de asemenea, vom face un popas de o jumătate de oră. În depărtare, ca și cum cineva ar închide șoseaua, se înalță spre cer, frumoasă și maiestuoasă, o moschee cu două minarete, aceeași despre care am amintit pe drumul către Istanbul. Ajungem în Edirne, iar de aici, la un sfert de oră distanță, se intră în vama turcă, unde se ștampilează pașapoartele. În zece minute, se rezolvă totul. La bulgari, însă, se pierde mai multă vreme, căci trebuie să completezi un formular, în care să declari ce ai cumpărat, apoi să scoți bagajul la control. Și asta se întâmplă, pentru că nu am oferit vameșului un whisky, ori o sticlă de suc. Șoferul spune că, la tranzit, bulgarii n-au făcut niciodată așa ceva. Dar, asta nu încălzește pe nimeni, iar timpul trece pierzându-te în formalități.

Suntem în Bulgaria. De aici mai sunt de parcurs, în sens invers, 350 de km până la Giurgiu. Șoseaua se îngustează, odată cu intrarea pe pământ bulgăresc și, totodată, devine mai puțin netedă. Dar, oricum, nu se compară cu drumurile noastre, care sunt așa cum sunt. Cu încredere, însă, mergem înainte. Într-o bună zi, cine știe, ne vom putea lăuda și noi cu realizări în acest domeniu, ca și în altele. Dincolo de vamă, la un popas organizat, lumea se aprovizionează cu țigări, băuturi alcoolice și răcoritoare și câte altele. Apoi, se continuă călătoria. Este foarte cald, la orele 15, 00. Pe partea dreaptă, se întinde un câmp întreg de bumbac. Așa ceva n-am văzut decât în filmele americane, unde oamenii, pentru o nimica toată, muncesc, sub un soare torid, zi-lumină. Peisajul se schimbă treptat. Văd, în zborul autocarului, mai multă vegetație, livezi cu pomi fructiferi, multă viță-de-vie, nuci etc. În autocar, în schimb, este curent și se fumează. Îi rog să se abțină, dar o tinerică din București, studentă, după cum am înțeles, îmi închide gura, zicându-mi: „Să ne suportăm unul pe altul!” Iată că egoismul își spune cuvântul. Normal ar fi să ne iubim. Dar, dacă nu se poate, măcar să existe înțelegere. Să ne suportăm unii pe alții, dar nu viciile. Dacă n-am dreptate, să fie păcatul meu.

Cu cât înaintează autocarul în interiorul Bulgariei, dealurile devin tot mai împădurite. Șoseaua, de o parte și de alta, este străjuită de plopi, mici păduri de molizi și mesteceni. Astfel, monotonia de pe podișul Antalyei demult a dispărut. Un aer proaspăt inundă mașina. Se opresc ventilatoarele. După un timp, șoferul hotărăște să aprovizioneze Mercedesul. La benzinărie este, însă, un rând mare. Iată că și bulgarii au început să meargă pe urmele noastre. Nu mă bucur. Nu trebuie să mă bucur de necazul altuia. Suntem în Harmanli, iar de aici mai rămân 111 km până la Plovdiv și 267 km până la Sofia. Magazinele sunt închise. Deschise sunt doar câteva chioșcuri cu răcoritoare și înghețată, toate înconjurate de ambalaje. Dacă ar fi să fac o comparație cu orașele turcești, cele bulgare par pustii. Rari pietoni mai văd în mersul mașinii, iar într-un parc câțiva copii. Nu „ nebunia” de la Istanbul…nu. Ea demult a devenit vis. La Istanbul, aglomerația era teribilă. Primele ore de contact cu acea lume m-au amețit și în special negustorii ambulanți care se agățau, pur și simplu, de tine, dându-ți senzația că vor să-ți intre în suflet. Apoi, m-am obișnuit. Acum, lovindu-mă de atâta liniște în Bulgaria, mă întorc cu gândul la lumea plină de viață lăsată în urmă.

La întoarcere, văd țara vecină pe ziuă. Comuna ce o străbatem are case frumoase. De fapt, cam toate satele și comunele sunt la fel, cu gospodării bine închegate. La 3-4 km distanță, apare în vizor un oraș, cu blocuri înalte de 8-10 etaje, și câteva obiective industriale. Mercedesul se înscrie pe linia de tranzit sau de centură, ocolindu-i astfel centrul. Un indicator ne informează că la dreapta trebuie s-o iei spre Russe. În zonă dăm de un mare combinat din care iese mult fum ce ne învăluie. Îmi țin respirația. Alături este un lac de acumulare. Mașini nu se văd în față și nici din spate nu ne depășește vreuna. Și aceasta, pentru că este zi de duminică. Lumea este în S.R.L. Ceva ce în Turcia nu există. În fine, dintr-o comună, iese un tractor cu remorcă și se îndreaptă spre câmp, iar din sens invers vin două Dacii, una de Alba și alta de Bihor. Probabil, se duc spre Turcia. În apropierea unei alte localități, sătenii culeg bumbac. Pentru ei nu este zi de odihnă. În zare, după ce rămân în urmă culegătorii, un oraș se profilează. Este Stara Zagora. El pare destul de mare. Numai că pe lumea din autocar nu o mai interesează. Este obosită și mulți dintre turiști dorm de-a binelea. Eu nu reușesc, deși toată noaptea la Istanbul n-am închis ochii. Pe drumul către Nova Zagora, ne intersectăm cu mai multe autoturisme din România. În oraș, cum ajungem, este mai multă animație de mașini și pietoni. Mă impresionează curățenia străzilor. De aici mai sunt 90 de km până la Veliko Tîrnovo și cu viteză ne apropiem tot mai mult de zona deluroasă din Sudul Bulgariei.

Extremitatea Balcanilor nu depășește aici înălțimea de 700 de metri. Sunt 80 de km de pădure, văi și dealuri, pe care trebuie să-i străbatem. Apusul de soare ne prinde în munți, unde facem un popas la un izvor rece. Fac un pas în pădure și culeg un pumn de mure, dar mă aleg cu un braț zgâriat și o pereche de ciorapi agățați.Nu-mi pare rău, plăcerea a fost mai grozavă. Din Turcia și până în București, prin intermediul radioului, nu am pierdut legătura cu țara. Este ora șapte seara, când două mașini de Bulgaria ne atenționează că avem radar. Văd și o nuntă. Într-o curte era încinsă o horă bulgărească. Mulțimea era veselă. Mă bucur și eu, căci nunta este un moment plăcut în viața unui om. În fine, ajungem la Veliko Tîrnovo, după 240 de km de Bulgaria. Aici, au fost construite două importante mănăstiri: „Sveta Gora” (Schimbarea la Față) și „40 de Mucenici”. Aceste lăcașuri bisericești au jucat un rol important în secolele XII-XIV. Din Veliko Tîrnovo până la Russe au rămas 105 km. Drumul este, de această dată, încântător, deși cerul se întunecă. Mașinile circulă cu farurile aprinse. La radio muzica continuă. Scriu pe întuneric. În curând, va trebui să las pixul de-o parte, pentru că nu-mi permit să cer șoferului să aprindă lumina în interiorul autocarului. Accept situația și mă pregătesc sufletește pentru întoarcerea acasă, unde mă așteaptă, a doua zi, redacția.”

Articolul de astăzi este primul capitol al cărții ”Din jurnalul de călătorie al ziaristului – Turcia, Italia, Țara Sfântă, Grecia și Egipt”, Editura Semne, București 2016, autor: Ana-Maria Voinea și a fost oferit către publicare comunității Turca La Un Ceai chiar de autoarea cărții. Îi mulțumim mult pentru acest lucru și pentru experiența frumoasă oferită!