Drumețul eclectic – Invitat special Turca La Un Ceai

Drumețul eclectic este primul invitat special de pe turcalaunceai.ro și… ce invitat, ce articol, ce fotografii! Suntem onorați să-i spunem bun venit unui oaspete de seamă, care se pricepe tare bine să învârtă cuvintele și să ochească cele mai bune cadre pentru fotografii una și una! Este vorba despre Florin sau, cum îi place să i se spună, Drumețul eclectic.

Imediat am dat o fugă la DEX, să ne lămurim pe deplin cum stă treaba cu această poreclă, căci exista posibilitatea să nu fi fost ceea ce credeam noi că este:

Se pare că mai avem de cercetat! Poate avem mai mult noroc la următoarea căutare:

Afăm așadar că ”ECLECTÍSM s. n. 1. Îmbinare mecanică, hibridă a unor puncte de vedere ori concepții eterogene sau chiar opuse; lipsă de consecvență în convingeri, în teorii. 2. Sistem de gândire neunitar, care, fără a se întemeia pe idei originale, alege din diverse sisteme de gândire, stiluri artistice etc. ceea ce i se pare mai bun. – Din fr. éclectisme.” 

S-au mai limpezit apele, acum știm cu cine vorbim, cel puțin aparent! Căci prietenul nostru călător se va dovedi un personaj plin de mistere, care se lasă cu greu descoperit!

Am luat legătura cu el printr-un scurt mesaj, asta după ce am râs minute bune citindu-i cronica despre ”balonăritul” prin Cappadocia! Ne-am bucurat tare mult când drumețul a răspuns pozitiv invitației noastre de a colabora și, mai ales, pentru că a fost de acord să scrie un articol special pentru comunitatea și site-ul nostru!

Când vine vorba de drumeț, ne vin în minte trei idei: imaginile superbe, surprinse de un fotograf desăvârșit, stilul de povestit unic și cuceritor, pe care nu te saturi să-l cuprinzi și din care vrei mai mult și mai mult cu fiecare cuvânt parcurs, iubirea pentru călătorii cu bicicleta ori caiacul și… păsările, vietățile înaripate care înfrumusețează orice colț de natură! Astăzi descoperim alături de invitatul nostru un tărâm despre care am auzit numai lucruri uimitoare: Cappadocia sau Kapadokya, așa cum sună denumirea regiunii în limba turcă!

Înainte de a lăsa cuvintele drumețului să curgă, vrem să știi că poți găsi toate articolele sale chiar la el pe blog, www.drumetuleclectic.ro, acolo unde Florin scrie încă din 2010! Acum șapte ani, pe 10 septembrie, publica primele cuvinte pe blog, la fel de năstrușnice ca tot ce iese din condeiul său fermecat:

Așa a început totul! Apoi, rând pe rând, au început să curgă ”bijuteriile”, așa cum ne place nouă să-i numim articolele și fotografiile. Drumețul a început prima dată să străbată frumoasele poteci ale României, așa cum bine observăm din Fuga de toamna, Cu schiurile în căutarea dinților lui Sinan Pașa, Canaraua Fetii, Sfântul Ana, Baiu by Bike, Prin Dobrogea, toate fermecătoare prin descrierele pline de talent și imaginile superbe. Apoi a ajuns chiar și la Istanbul, călătorie pe care o putem diseca în La porțile Occidentului, a mai dat o tură prin Deltă, la admirat de păsări, și a ajuns chiar și în locuri frumoase din Thailanda, dar și în Bankok! Prin 2014, făcea un alt popas în Turcia, în Kayseri, oraș care nu l-a impresionat prea mult, el păstrându-și notele de 10 pentru un tărâm selenar, așa cum de multe ori a fost numită Cappadocia.

Apoi l-a vânat pe octombrie cel roșu pe la Bran, în 2014 ne-a trimis vederi de la Sulina și de la o stână din Carpați, iar în ultimii doi ani ne-a încântat cu un Vademecum ornitologic de muzică clasică, cu o vizită plină de cadre superbe într-o insulă surpriză din Grecia și ne-a scris ”Chiang” mai văzut prin Thailanda, asta ca să enumerăm doar câteva dintre capitolele de pe site! Toate merită parcurse, trăite și înțelese, căci cu ele simți practic cum călătorești hăt departe, prin te miri ce ținuturi!

Când i-am apreciat stilul de a nara, Florin ne-a răspuns modest: ”Sărut mâna, vă mulțumesc pentru aprecierile generoase la adresa modestelor mele încercări de a-l epigoniza pe Calistrat Hogaș. 🙂 Apropo de scris și de stilul meu de care menționați – să știți că, în ciuda aparențelor, e un stil destul de căznit, care se lasă greu pus pe hârtie, așa că mi-aș lua ceva răgaz pentru postarea de care vorbim.”

Desigur că i-am acordat invitatului nostru răgazul de care vorbea și, iată astăzi, la o lună și jumătate de când am făcut cunoștință cu ”drumețul”, vine și articolul pe care l-am pus împreună la cale!

Haide, să pornim așadar alături de drumețul nostru în…

Cappadocia – un dar al Erciyesului

”Vi s-a întâmplat vreodată ca, pășind printr-un ținut oarecare, să aveți simțământul de a călca pe paginile unei cărți deschise? Căci umblând prin Cappadocia, în centrul podișului anatolian, o asemenea senzație am avut, iar cartea pe care pășeam era una de geologie.

Multe științe sunt aride și greu accesibile omului de rând, dar un autor dibace și talentat – un Isaac Asimov, un Carl Sagan – știe să-l țină chiar și pe cititorul neavizat lipit de o carte de știință bine scrisă. Gândiți-vă la Cappadocia ca la o carte scrisă de un Carl Sagan al geologiei – alertă, atractivă, chiar poetică, de greu te mai poți dezlipi de ea. Divagațiile de la subiectul principal – de ordin gastronomic, istoric sau ornitologic – nu fac decât să dea și mai multă savoare (uneori la propriu!) poveștii spuse în carte. Oficial, autorul acestei cărți e anonim, însă multă lume îl bănuiește pe bătrânul, semețul, dar acum blândul Munte Ercyies.

Cu ceva vreme în urmă, acest strașnic munte scuipa flăcări și piatră topită de jur-împrejur. Pesemne că multă materie primă a adunat el din măruntaiele pământului, căci a reușit să așeze un strat gros de zeci de metri de „pietre la rinichi” pe o întindere cât a unei mici țărișoare. Uscându-se la soare, apoi brăzdându-se haotic în bătaia ploilor și vânturilor, straturile de producții geologice au dat naștere unor forme de relief aiuritoare, care te lasă bujbe cu ochii-n soarele anatolian.

Așa stând lucrurile, Kapadokya – după numele turcesc al regiunii – este astăzi o destinație turistică destul de prizată de publicul din lumea largă, printre care m-am insinuat și eu într-un aprilie cu soare generos, dar cu dinți încă ascuțiți.

Buricul tuturor activităților turistice din zonă este micul orășel Göreme. Ca să ajungi aici, venind de peste mări și țări, poți zbura până la Kayseri sau Nevșehir, cele două orașe cappadociene dotate cu aerodrom. De Nevșehir nu știu ce să vă zic, că n-am fost acolo. De Kayseri iar nu prea știu ce să vă zic, deși am stat acolo o zi și două nopți. Ba da, știu – încercați un döner kebap la o lokantă de pe stradă. Veți rămâne cu amintiri mult mai solide decât despre anemicele obiective turistice ale unui oraș cu un potențial altfel remarcabil – e vorba de antica cetate a Cezareei Cappadociei.

Apropo de Cezareea – vine, evident de la Cezar (Caesar). Caesar a dat Kayseri în turcă, dar a dat și Kaiser în germană – adică tot împărat. Kaizerul nostru de la alimentară este, cum ar veni, „mâncarea împăratului (german)”. Iată deci legătura dintre orașul cappadocian și frigiderul dumneavoastră! Cu așa un nume, Kayseri compensează masiv restanțele la capitolul turistic cu componenta gastronomică, chit că n-o să găsiți niciodată kaizer la Kayseri. Puteți găsi însă kafta, amestecul minune de carne helal tocată și mirodenii, din care se fac köftele mici și delicioase, servite cu pilav aromat. Un ayran rece alături merge la fix. Vedeți, ăsta-i avantajul în Turcia pentru un român: poți să nu știi nici o iotă turcește (deși puțin probabil pentru prietenii turcalaunceai.ro), că nu mori de foame: ceri pilaf cu chiftele sau pătlăgele (vinete – patlıcan) sau ciorbă: toată lumea va pricepe!

Dar m-am luat cu sucurile gastrice și am uitat de geologie. În drum spre Göreme, căci acolo rămăsesem cu povestirea, te întâmpină doi bolovani fotogenici, numiți și Poarta Cappadociei. Ei marchează intrarea, venind dinspre capitala gastronomică a ținutului, în zona de maximă creativitate a pricepuților artiști ai Naturii care și-au dat întâlnire aici: Vulcanul, Soarele, Vântul, Ploaia și Timpul.

E deja un clișeu larg folosit să spui despre Kapadokya că are un peisaj selenar. N-aș vrea să-i contrazic pe numeroșii turiști care, spre deosebire de mine, au vizitat Luna și probabil știu despre ce vorbesc, totuși eu îndrăznesc să cred că în Cappadocia e ceva mai frumos decât în Marea Liniștii.

Göreme e un orășel cochet îngrămădit într-o vale ce se deschide prin marea de tuf vulcanic. Stânci țuguiate se ridică uneori în mijlocul străzii, alteori sunt folosite chiar drept case de locuit sau hoteluri de fițe.

De altfel, uzul locativ al geologiei, astăzi restrâns practic la dimensiunea turistică, are o vestită tradiție de mii de ani în Cappadocia. Cu un efort minim, o stâncă din tuf vulcanic poate fi amenajată cu hrube, văgăuni și cămăruțe bune de locuit. Fără materiale de construcții, fără cine știe ce scule. Moartea angrourilor de bricolaj! Astfel au apărut din vechime sate săpate în stâncă, precum la Zelve – muzeu în aer liber – unde ultimele așezări rupestre ale satului au fost desființate abia pe la mijlocul secolului trecut, când situl a fost transformat în ceea ce este și astăzi.

Mai mult, cum tuful vulcanic are aceeași consistență prietenoasă atât pe verticală în sus, cât și pe verticală în jos (direcție în care, cum spuneam, se întinde binișor câteva zeci de metri), cappadocienii au găsit relativ ușor soluții de buncăre ecologice, săpând pur și simplu în adâncime adevărate orașe subterane, unde se refugiau în vremuri tulburi. Iar vremurile tulburi nu au lipsit deloc pe această bucată de pământ dintre două mări, punte de legătură între Europa și Asia.

Primele așezări subterane existau deja cu vreo 400 de ani înainte de Hristos. Mai apoi, vremurile stăpânirii romane, inclusiv primele secole bizantine până pe la Justinian, au fost relativ liniștite, marcate de înflorirea, în inima Cappadociei, a marii tradiții patristice a ortodoxiei – Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigorie Teologul sunt născuți aici, unul la Cezareea / Kayseri, celălalt la Nazianz. Însă începuturile decăderii Imperiului Bizantin din sec. al VI-lea atrag, ca hoitul vulturii, dușmani ai Bizanțului, dornici să profite de nevolnicia împăraților în a-și mai apăra teritoriile odată vaste.

Veacuri de-a rândul se perindă pe aici arabi, selgiucizi și alte neamuri levantine care căutau prilej de gâlceavă cu împărăția. Când levantinii erau mai vârtoși, treceau spre Apus prin Cappadocia, împingându-i pe bizantini spre Țarigrad. Când bizantinii se mai întremau, îi fugăreau pe oștenii Semilunii înapoi spre Răsărit, mai măturând odată ținutul Cappadociei. Când s-a terminat și cu arabii, și cu selgiucizii, au venit cruciații. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori. S-au dus, s-au întors, certându-se cu împărații, împăcându-se și certându-se iar. Vă dați seama că în aceste condiții de bulevard al scandalagiilor locuințele subterane au fost multă vreme la mare preț!

Orașele subterane precum cel de la Derinkuyu (cel mai mare – putând adăposti până la 20.000 de oameni!) sau cel de la Kaymaklı (cel mai adânc) erau concepute pentru a asigura viața comunității în mod autonom de lumea de la suprafață, pentru câteva luni. Existau aici locuințe familiale, grajduri pentru animale, depozite de alimente, băi, biserici. Puțuri adânci serveau atât pentru aprovizionarea cu apă, cât și pentru aerisire, debușeul la suprafață fiind disimulat în relieful accidentat al ținutului și fiind greu de observat de veneticii care-și tropăiau neștiutori copitele cailor peste o așezare de mii de suflete.

(Stau acuma și mă gândesc așa, într-o doară, că oamenii ăia făceau orașe subterane cu tehnologie din epoca fierului, iar noi în epoca internetului ne chinuim de ani de zile să săpăm un amărât de tunel din Drumul Taberei la Eroilor…)

Ei, dar de la atâta stat în subteran mi s-a încetinit fotosinteza. Să ieșim dar, la suprafață, să mai vedem și soarele. Să ne ridicăm mai sus, să-l vedem mai de aproape, precum Icar. Acesta își făurise niște aripi acoperite cu ceară, însă noi avem la dispoziție, contra unei sume modice de circa 160 EUR de bască, balonul cu aer cald!

Balonăritul este o activitate turistică de mare succes în Kapadokya zilelor noastre. Practic, în fiecare dimineață cu vreme bună de peste an – inclusiv iarna! – zeci și sute de baloane se ridică spre soare, purtând în nacele turiști atrași de senzația zborului în aer liber, dar și de perspectiva de a admira de sus lucrarea de diplomă a Muntelui Erciyes.

Baloanele sunt purtate la unison de capriciile curenților atmosferici și nu au nici un control asupra direcției pe care o urmează. Singurul parametru pe care comandantul balonului îl poate controla este altitudinea: aceasta crește dacă fochistul bagă gaz în suflătorul de flăcări, încălzind aerul din balon, sau scade dacă meșterul închide țuțuroiul.

Baloanele, colorate ca la bâlci, aparțin câtorva zeci de firme specializate în astfel de servicii, care au grijă ca experiența turistului balonier să fie cât mai completă: îl iau cu microbuzul de la hotel cu noaptea-n cap, îl ghiftuiesc bine (probabil pentru balast), îl urcă în balon, îl plimbă, îl coboară, îl tratează cu șampanie și-i vând fotografii unice la preț de monopol. Evident, toată logistica asta trebuie plimbată în teren, urmărind fidel traseul aerian imprevizibil al bășicii colorate. Motiv pentru care, de sus, din balon, se poate admira, odată cu spectaculosul peisaj de sorginte post-vulcanică, și furnicăreala harnicelor microbuze albe care se țin după montgolfierii de ocazie, așa cum făceau curtenii după Vodă.

Dar fenomenul balonistic poate procura priveliști de neuitat și când este privit de la sol, mai ales de pe vreun platou mai înalt sau vreo stâncă mai semeață. Bulinele colorate mișcându-se sincron pe deasupra cărții de geologie larg deschise creează o compoziție vizuală dinamică pe care un fost deținător a 160 de euro nu o poate percepe la fel de bine de sus.

Baloanele nu sunt singurele zburătoare de pe cuprinsul Cappadociei. O mulțime foarte diversă de păsări reușește să pună Cappadocia pe harta destinațiilor dorite de împătimiții observării păsărilor – mai pe ”românește” birdwatching – printre care am plăcerea să mă număr. În special în perioada împerecherii și a migrației de primăvară (din martie și până pe la începutul lui mai), Kapadokya oferă un spectacol ornitologic bogat, de o mare varietate, datorată diversității habitatelor care se pot găsi pe o distanță de doar vreo 100 de kilometri în linie dreaptă: stepă, zone umede, munte.

Epicentrul agitației păsărești este zona mlaștinilor din Parcul Natural Sultansazlığı. Întinsele bălți înconjurate de stufăriș găzduiesc o sumedenie de păsăret legat de zonele acvatice, iar condițiile de amenajare și vizitare sunt destul de prietenoase. Adăugați și imaginea Muntelui Erciyes veghind părintește în fundal, și aveți ingredientele unui spectacol natural care vă va ține în mod sigur cu sufletul la gură.

Chiar la intrarea în zona protejată se află și un mic sălaș al păsărarilor, ridicat special pentru a-i întâmpina pe birdwatcherii pasionați din toată lumea care vin aici. Mesut și Atalay sunt gazdele care fac tot ce le stă în putință pentru confortul și mulțumirea musafirilor. Mesut este managerul și responsabilul de PR al stabilimentului – vă întâmpină cu o băutură din partea casei, vă ia în primire, vă explică tot ce puteți face în câteva zile petrecute la Sultansazlığı, apoi vă ia val-vârtej de mână și vă duce la cuibul de ciufi de pădure de lângă casă, supravegheat permanent de un webcam conectat la computerul său (nu scăpați – vă duce și în birou să vedeți imaginile live!). În ciuda celor vreo 120 de kilograme, Mesut este ca o zvârlugă atunci când e vorba de a-i face pe oaspeții săi să se simtă bine.

Atalay este ghidul de specialitate în zona bălților și în împrejurimi. Mai rezervat și aparent mai rece decât vărul său, se însuflețește imediat când începe să vorbească despre păsări. Cu toate că engleza generală a lui Atalay este destul de precară, atunci când intră în „specialitate” vorbele-i curg din gură suprinzător de fluent. În afară de bălțile propriu-zise și câmpurile din apropiere, Atalay cunoaște la perfecție multe locuri din împrejurimi, precum drumuri, drumeaguri și cotloane din Munții Aladağ (Anti-Taurus) unde poți găsi, în ciuda aparențelor aride pentru un străin, o activitate păsărească surprinzător de diversă și spectaculoasă. Nefiind la fel de orientat spre business ca Mesut, Atalay intră mai ușor în rezonanță cu colegii păsărari, cărora este gata să le facă diverse mici servicii gratuite – mie mi-a împrumutat cortul de camuflaj pentru câteva ore, pentru o sesiune foto pe malul bălții.

Să nu cumva să trec în viteză fără a-l aminti pe pitorescul Kemal, bucătarul stabilimentului. Fără a fi deloc unul dintre marile talente ale gastronomiei turcești, bonomul Șef Kemal (cum îi place să fie alintat) te cucerește prin dorința sinceră de a crea ceva pe placul clienților săi. Nu ratează să te întrebe ori de câte ori are ocazia „Good? Good?”, folosind unul din puținele cuvinte englezești pe care le cunoaște. Odată ce clientul confirmă – sincer sau din politețe – reușita bucatelor, Șef Kemal își însoțește mulțumirea de pe chip cu un ceremonios „Afiyet olsun!”. O dată am intrat la bucătărie să-i cer câteva fructe pentru o gustare. M-a trimis în cameră, iar peste zece minute a bătut personal la ușă să ne aducă un platou cu fructe aranjate somptuos și crestate cu cuțitul de crestat sfeclă. Văzând cât am fost de încântați (mai degrabă de gestul în sine), n-am mai scăpat la nici una din mesele care au urmat fără să avem în farfurie măcar o legumă sau un fruct trecute pe la prelucrarea prin așchiere. N-am fost scutiți de crestare nici în pachețelul pe care l-am primit în excursia de o zi în Aladağ…

Destule ar mai fi de spus despre frumusețile naturale ireale ale Kapadokyei, despre oamenii săi buni și primitori – ca toți turcii – sau despre delicioasele bucate din farfurie. Trag totuși nădejdea că v-am trezit o țâră de curiozitate despre acest ținut fabulos, până într-acolo încât să mergeți, poate, într-o bună zi să verificați la fața locului cele așternute aici. Vă făgăduiesc că veți găsi încă multe alte lucruri demne de a fi și ele povestite.”

 Îi mulțumim mult drumețului eclectic pentru poveștite fermecătoare din Kapadokya și îl așteptăm cu un nou episod din Istanbul, locul din Turcia care îi va fi următoarea destinație! Pe curând, drumețule!