Povestea cazurilor din limba turca

Elif

Elif este bucuroasă. Mama ei se simte mult mai bine și s-a reîntors de câteva zile acasă. Acum își vor putea continua viața liniștită după care Elif a tânjit atât de mult. Elif și mama ei locuiesc împreună într-o clădire micuță, cu etaj, în cartierul Kadıköy din Istanbul, destul de aproape de debarcader. La parter au chiriaşi, o familie de treabă dintr-un oraș îndepărtat al Turciei, atât de îndepărtat, încât nici Elif nu-și mai amintește de unde anume. La etaj stau ele, în două încăperi micuțe, dar luminoase și frumos aranjate.

Elif își petrece mult timp acasă, pentru că aici se simte cel mai bine: petrece timp cu prietenele ei pe care le invită des la ea, de trei, patru ori pe săptămână, încearcă noi rețete culinare pe care le găsește în suplimentul ziarului de sâmbătă, în fiecare miercuri seara privește la televizor emisiuni despre călătorii prin țările lumii, în timp ce ronțăie cu poftă leblebi, preferatele ei. Cel mai mult o fascinează Japonia și tot ce ține de ea și chiar plănuiește să-i facă în vară o vizită verișoarei sale, Aysun, mutată acolo în urmă cu câțiva ani. Elif este mare colecționară de orhidee, are pe pervazul ferestrei sale, frumos aranjate după culoare, în jur de paisprezece-cincisprezece ghivece cu această plantă și lor le dedică în fiecare zi câteva momente de răsfăț: le udă cu apă potrivit de rece, le vorbește și le îndeamnă să mai scoată la suprafață câte o tijă plină de boboci. Elif are și alte pasiuni: îi place la nebunie să confecționeze haine pentru copii mici, de până în doi-trei ani. Are mașină strașnică de cusut și o mulțime de modele strânse într-o agendă veche, rămasă de pe timpul bunicii ei, iar o dată la câteva zile se pune cu adevărat pe lucrat. În astfel de ocazii, o prinde seara în fața mașinii, atât de mult îi place ce face; prietenele și rudele apropiate cumpără cu drag lucrușoarele făcute de Elif, căci ea se pricepe să dea fiecărui obiect de îmbrăcăminte în parte o notă originală. Și chiar și un magazin din cartier îi cumpără creațiile de două ori pe lună.

Când nu este acasă, Elif umblă cu treabă prin cartier, și, la fiecare ieșire, se oprește mai întâi la mica brutărie din colțul străzii, de unde cumpără întotdeauna trei covrigi proaspeți acoperiți cu susan crocant: unul îl termină ea pe drum, cel de-al doilea este ”rezervat” mamei sale, și ea mare amatoare de produse de acest tip, iar pe cel de-al treilea îl are promis unui vecin mai în vârstă ce locuiește peste drum de ele. Merge apoi la cumpărături, la micul magazin cu de toate, de lângă casă. Cumpără pâine, doi litri de lapte, brânză și măsline pentru micul-dejun, mai ia și niște portocale pentru suc, unt și ouă. Se îndreaptă apoi către magazinul care îi cumpără uneori din hainuțele pentru copii și le lasă și lor ce a mai lucrat în ultimul timp. Ei îi plătesc câteva zeci de lire pentru fiecare dintre hainele aduse. Își încheie drumul trecând pe la bancă pentru plata câtorva facturi.

Se întoarce apoi acasă, îi dă covrigul mamei sale, scoate pâinea, laptele, brânza, măslinele, portocalele, untul și ouăle și le pune cu grijă, pe îndelete, în frigider. Pune banii luați pe haine în sertarul comodei din camera sa, aruncă facturile care sunt deja plătite și păstrează doar chitanțele.

Seara, de cele mai multe ori, când nu e prin vecini, își scoate din dulap pijamaua preferată, ia din bucătărie o prăjitură cu cremă sau o plăcintă cu brânză pe care mama sa are grijă să le pregătească chiar mai des decât ar trebui, ia din bibliotecă romanul pe care îl citește în acea perioadă și își petrece seara pe canapea, alături de mama sa, care împletește de obicei ceva sau ascultă atent știrile de la radio.

Viața lui Elif este liniștită, dar totuși plină de evenimente plăcute. Familia tinerei fete este mică, dar foarte unită, ea și mama sa vizitându-i des pe mătușile și unchii care locuiesc în Çanakkale. Copiii mătușii Azra, spre exemplu, vin în fiecare vară în Istanbul să locuiască cu Elif și cu mama ei. Atunci e forfotă mare în casa lor. Glasurile vesele ale copiilor se aud până în stradă, dar vecinii lui Elif nu par să fie deranjați.

Povestea cazurilor

Cum ne va ajuta povestea lui Elif să înțelegem cazurile din limba turcă? Foarte simplu, vei vedea, îți vom explica totul în această parte a articolului. Până să ajungem însă acolo, trebuie să știi că în limba turcă există, pe lângă nominativ, alte cinci cazuri: locativul, dativul, acuzativul, ablativul și genitivul. Nu te speria, nu trebuie neapărat să le reții după aceste denumiri, deși n-ar strica. Mai important este să înțelegi că aceste cazuri diferă mult față de cele din română. Ce-i de făcut în această situație? Pentru că totuși trebuie, să le dai de capăt, căci, fără ele, comunicarea va fi stângace. Nu trebuie să te încordezi, nici să te stresezi, cazurile în limba turcă nu sunt grele, trebuie doar să înțelegi modul diferit în care turcii gândesc când vine vorba de cazuri.

Acum, tot ceea ce ai de făcut este să îți imaginezi că ai în fața ochilor o coală albă de hârtie, albă-albă, mai albă decât zăpada, pe care nu scrie absolut nimic. Foaia asta albă este ceea ce știi tu în acest moment despre cazurile din turcă, adică nimic. Ideea este că nu trebuie să te gândești la cazurile existente în limba română, pe care trebuie să le dai uitării (doar atunci când te exprimi în turcă, nu mereu!). Cazurile în turcă sunt diferite și trebuie înțelese fără să faci comparație cu ceea ce-ți mai amintești de la ora de gramatică din clasa a VI-a. Ce spui, ești pregătit să începem? Și, nu uita, fără comparații!

Cazul locativ

În general, locativul este primul care se studiază când vine vorba de cazurile din limba turcă. E ușor, simpatic și nu are excepții! Yey, hai să vedem așadar când se folosește el! Acum intervine povestea lui Elif. Nu ar fi rău să te reîntorci la începutul articolului și să recitești al doilea paragraf, cel în care povesteam despre activitățile pe care Elif le face în interiorul casei. Așa cum ai aflat, în casă ea discută cu prietenele ei, în bucătărie ea face experimente culinare urmând instrucțiunile din rețetele din ziar, în casă ea privește emisiunile preferate de călătorii, în casă ea confecționează hăinuțele pentru copii, în casă are grijă de florile ei. Acțiunile pe care Elif le face în casă, adică în bucătărie, în camera sa, în sufragerie, în baie, pe terasă etc., vor fi însoțite de cuvinte în cazul locativ. Locativul exprimă așadar locul, perimetrul delimitat în care facem o activitate. Este vorba, așadar, de toate activitățile desfășurate în casă, spre exemplu.

Elif evde arkadaşlarıyla sohbet ediyor. – Elif discută în casă/acasă cu prietenele ei.
Elif mutfakta yeni tarifler deniyor. – Elif încearcă în bucătărie rețete noi.
Elif salonda televizyon seyrediyor. – Elif se uită în sufragerie la televizor.
Elif odasında çiçeklere bakıyor. – Elif îngrijește florile în camera ei.
Elif evde çocuk kıyafeti dikiyor. – Elif coase acasă haine pentru copii.

Cuvintele evde = acasă, mutfakta = în bucătărie, salonda = în sufragerie, odasında = în camera ei sunt cuvinte în cazul locativ, ele exprimă locul în care se desfășoară aceste acțiuni.

Ce trebuie să știu despre Locativ? Despre locativ trebuie să știi că:

1. Se construiește punând la finalul cuvintelor sufixele: -DA și -DE, respectiv -TA și –TE, astfel: cuvintele care au ultima vocală a, ı, o, u primesc sufixul -DA (masada – pe masă, okulda – la școală, doktorda – la doctor, kamyonda – în camion, arabada – în mașină), iar cuvintele care au ultima vocală e, i, ö, ü primesc sufixul -DE (sandalyede = pe scaun, trende = în tren, Türkçe’de = în limba turcă, köyde = în sat, saat birde = la ora unu). Variantele cu T apar atunci când cuvântul se termină într-o consoană surdă, adică: F, S, T, Ç, Ş, H, P, K. (parkta – în parc, işte – la muncă, la serviciu, Barış’ta – la Barış, ofiste – la birou, koltukta – pe fotoliu).
2. Numele de țări, orașe, firme, persoane (adică orice nume propriu), primesc un apostrof și apoi sufixul cazului. Iată câteva exemple: Romanya’da – în România, Türkiye’de – în Turcia, Köstence’de – în/la Constanța, Emre’de – la Emre. În celelalte cazuri, vom alipi pur și simplu sufixul de cuvânt.
3. În limba română acest caz se traduce cu ÎN, PE, LA, în funcție de context.
4. Întrebările cazului sunt NEREDE? – Unde? În ce loc? și KİMDE? – La cine? Asupra cui?
5. Locul cuvântului în locativ în propoziție este între subiect și predicat. Ben yatakta uyuyorum. = Eu dorm în pat. Ben parkta geziyorum. = Eu mă plimb în parc. Ben kursta yeni șeyler öğreniyorum. = Eu învăț la curs lucruri noi.
6. Poți reține verbele specifice acestui caz gândindu-te la activitățile pe care le poți desfășura într-un perimetru delimitat, cum ar fi o casă, o școală, un loc de muncă, o țară sau un oraș. Cele mai des întâlnite sunt: oturmak – a locui, çalışmak – a munci, yaşamak – a trăi, uyumak – a dormi, yemek yemek – a mânca, okumak – a citi/a studia la o școală, spor yapmak – a face sport, dans etmek – a dansa, dinlenmek – a se odihni, durmak – a sta, oynamak – a se juca, yıkamak – a spăla. 
7. Locativul apare des în construcția cu VAR (există) și YOK (nu există), pe primul loc al propoziției: Eczanede doktor yok. = În farmacie nu există doctor. Türkiye’de güzel şehirler var. = În Turcia există orașe frumose. Bu restoranda tuvalet yok. = În acest restaurant nu există toaletă.
8. Pronumele se pot ”pricopsi” și ele cu acest caz: bende – la mine/asupra mea, sende – la tine/asupra ta, onda – la el/la ea/asupra lui/asupra ei, bizde – la noi/asupra noastră, sizde – la voi/asupra voastră/dumneavoastră, onlarda – la ei/la ele/asupra lor. Un exemplu ar fi: Bugün bende para yok. – Astăzi nu am bani la mine.

E rândul tău! Completează spațiile libere cu sufixele cazului locativ, apoi verifică-te aruncând un ochi la finalul articolului: otel… – la hotel, balkon… – pe balcon, tatil… – în vacanță, park… – în parc, Murat’… – la Murat, sepet… – în coș, bakkal… – la băcănie, alışveriş… – la cumpărături, banyo… – în/la baie, taksi… – în taxi, otobüs… – în autobuz.

Cazul dativ

Gata, ieșim din casă! Dacă ieșim din casă și ne îndreptăm într-o direcție, această direcție va fi exprimată de cazul dativ. Dar hai să revenim la Elif și la al treilea paragraf al povestioarei noastre. Hai, sus, sus, chiar este necesar să recitești acel paragraf! Deci, ce face Elif după ce iese din casă, încotro se duce ea? Se duce mai întâi la brutărie, pentru simit, apoi se îndreaptă către magazinul de unde va face cumpărături, după aceea ajunge la magazinul care îi cumpără din hăinuțele confecționate, iar la final, se duce la bancă. Toate aceste destinații, locuri, către care Elif SE ÎNDREAPTĂ, vor sta în cazul dativ. Elif nu este practic ÎN acele locuri, ea se îndreaptă CĂTRE ele. Deci dativul se folosește în situațiile în care spunem ÎNCOTRO ne ducem, ne îndreptăm:

Elif simit almak için fırına gidiyor. – Elif se duce la brutărie pentru a lua covrigi.
Elif markete gidiyor. – Elif merge la magazin.
Elif çocuk giyim mağazasına gidiyor. – Elif merge la magazinul de hăinuțe pentru copii.
Elif bankaya gidiyor. – Elif merge la bancă.

Cuvintele fırına = către brutărie, markete = către magazin, giyim mağazasına = către magazinul de haine, bankaya = către bancă sunt cuvinte în cazul dativ, ele exprimă direcția în care se întreaptă personajul din povestea noastră.

Ce trebuie să știu despre dativ? Despre dativ trebuie să știi că:

1. Se construiește punând la finalul cuvintelor sufixele: -A și -E, respectiv -YA și -YE, astfel: cuvintele care au ultima vocală a, ı, o, u primesc sufixul -A (okula = la /către școală, garaja = la/către garaj, pazara = la/către piață), iar cuvintele care au ultima vocală e, i, ö, ü primesc sufıxul -E (işe = la/către muncă, polise = la/către poliție, İzmir’e = la/către Izmir). Variantele cu Y apar atunci când ultima literă a cuvântului este o vocală: bankaya = la/către bancă, liseye = la/către liceu, Romanya’ya = în/către România, Türkiye’ye = în/către Turcia).
2. Trebuie să știi că există un număr de patru transformări când vine vorba de dativ. Aceste transformări apar în cazul cuvintelor terminate în p (p devine b: kitaba bakıyorum = mă uit la carte, în loc de kitapa bakıyorum), în cazul cuvintelor terminate în t (t devine d: yurda dönüyorum = mă întorc la cămin, în loc de yurta dönüyorum), în cazul cuvintelor terminate în k (k devine ğ: çocuğa bakıyorum = mă uit la copil, în loc de çocuka bakıyorum), în cazul cuvintelor terminate în ç (ç  devine c: ağaca tırmanıyorum = mă cațăr în copac, în loc de ağaça tırmanıyorum).
3. Numele de țări, orașe, firme, persoane (adică orice nume propriu), primesc un apostrof și apoi sufixul cazului. Iată câteva exemple: Paris’e – la/către Paris, Ayșe’ye = la/către Ayșe, Mustafa’ya = la/către Mustafa, Şili’ye = în/către Chile.
4. În limba română, acest caz se traduce cu: la, către, lui …, în funcție de context.
5. Întrebările cazului sunt NEREYE? = Încotro? KİME? = Cui? NEYE? = La ce?
6. Locul dativului în propoziție este între subiect și predicat: Meryem okula gidiyor. = Meryem se duce la şcoală. Mehmet Bey Bükreş’e gidecek. = Domnul Mehmet va merge la Bucureşti.
7. Pronumele în dativ arată așa: bana – mie, sana – ție, ona – lui/ei, bize – nouă, size – vouă, dumneavoastră, onlara – lor. Bana da bir çay ver. = Dă-mi și mie un ceai.
8. Poți reține verbele specifice acestui caz gândindu-te la acele acțiuni sau activități care implică deplasarea dintr-o direcție în alta. Iată-le pe cele mai importante dintre ele:

• Gitmek – a merge, a pleca este cel mai des folosit verb alături de acest caz. Ben Londra’ya gitmek istiyorum. = Eu vreau să merg la Londra.
• Bakmak – a se uita intră și el în această categorie pentru că privirea noastră SE ÎNDREAPTĂ într-o anumită direcție, nu este vorba numai despre picioarele noastre care se îndreaptă undeva, ci și de privirea noastră. Ben parktaki çocuklara bakıyorum. = Eu mă uit la copiii din parc.
• Girmek – a intra Ben șimdi eve giriyorum. = Eu acum intru în/către casă.
• Binmek – a urca Ben șimdi arabaya biniyorum. = Eu acum urc în mașină. Turcii spun și gândesc: Urc către mașină, pentru că nu ne aflăm cu totul încă în interiorul mașinii, este exprimată direcția în care urcă picioarele noastre.
• Vermek – a da Ben anneme bir hediye veriyorum. = Eu îi dau mamei mele un cadou.
• Kızmak – a se supăra Supărarea noastră se întreapă către ceva sau către cineva. Ben kızkardeşıme asla kızmıyorum. – Eu nu mă supăr niciodată pe sora mea mai mică.
  
• Koymak – a pune Ben çiçekleri masaya kokuyorum. = Eu pun florile pe masă. Când punem un obiect pe masă, de exemplu, mâna noastră se îndreaptă într-o anumită direcție. Și în acest caz vom folosi dativul.
• Telefon etmek – a telefona Ben teyzeme telefon ediyorum. = Eu îi telefonez mătușii mele din partea mamei.
• Soru sormak – a întreba Ben șoföre bir şey soruyorum. = Eu îl întreb ceva pe șofer.
• Oturmak – a se aşeza O sandalyeye oturma lütfen. = Te rog, nu te aşeza pe acel scaun.
• Söylemek – a spune Ben nineme bir şey söylüyorum. = Eu îi spun ceva bunicii mele.

E rândul tău! Completează spațiile libere cu sufixele cazului dativ, apoi verifică-te aruncând un ochi la finalul articolului: mutfak… – către bucătărie, plaj… – către plajă, sinema… – către cinema, bardak… – în/către pahar, genç… – către tânăr/tânărului, dolap… – către dulap, masa… – către masă, bebek… – către bebeluș/bebelușului, Türkiye’… – către Turcia.

 Cazul acuzativ

Hai să ne ocupăm acum de al treilea caz: acuzativul. Recitim împreună paragraful povestioarei care ne introduce în temă: ”Se întoarce apoi acasă, îi dă covrigul mamei sale, scoate pâinea, laptele, brânza, măslinele, portocalele, untul și ouăle și le pune cu grijă, pe îndelete, în frigider. Pune banii luați pe haine în sertarul comodei din camera sa, aruncă facturile care sunt deja plătite și păstrează doar chitanțele.” Cuvintele evidențiate sunt în limba turcă în cazul acuzativ. În limba turcă, acuzativul se folosește alături de verbe tranzitive şi este cazul complementuluı direct.

Elif simidi annesine verdi. = Elif i-a dat covrigul mamei sale.
Elif ekmeği, sütü, peyniri, zeytinleri, portakalları, tereyağını, yumurtaları buzdolabına koydu. = Elif a pus în frigider pâinea, laptele, brânza, măslinele, portocalele, untul, ouăle.
Elif ödenmiş faturaları attı. = Elif a aruncat facturile plătite.

Ce trebuie să știu despre cazul acuzativ? Despre acuzativ trebuie să știi că:

1. Se construiește punând la finalul cuvintelor sufixele -I, -İ, -U, -Ü în cazul cuvintelor care se termină cu o consoană (treni – trenul; bileti – biletul; defteri – caietul, duvarı – peretele, doktoru – doctorul) şi sufixele -YI, -Yİ, -YU, -YÜ în cazul cuvintelor care se termină cu o vocală (masayı – masa, ütüyü – fierul de călcat, Sevgi’yi – pe Sevgi, Esra’yı – pe Esra, kediyi – pisica).
2. Trebuie să știi că există un număr de patru transformări când vine vorba de acuzativ. Aceste transformări apar în cazul cuvintelor terminate în p (p devine b: kitabı alıyorum = eu iau cartea, în loc de kitapı alıyorum), în cazul cuvintelor terminate în t (t devine d: o yurdu bilmiyorum = nu ştıu acel cămin, în loc de o yurtu bilmiyorum), în cazul cuvintelor terminate în k (k devine ğ: çocuğu seviyorum = iubesc acel copil, în loc de çocuku seviyorum), în cazul cuvintelor terminate în ç (ç  devine c: o genci tanıyorum = îl cunosc pe acel tânăr, în loc de o gençi tanıyorum).
3. Numele de țări, orașe, firme, persoane (adică orice nume propriu), primesc un apostrof și apoi sufixul cazului. Iată câteva exemple: Romanya’yı seviyorum. = Iubesc România.
4. În limba română, acest caz se traduce cu: pe sau prin articularea cu articol hotărât al substantivului.
5. Întrebările cazului sunt: KİMİ? – Pe cine?, NE? NEYİ? – Ce?
6. Locul acuzativului în propoziție este imediat în fața predicatului: Ben bu gazeteyi okumadım. = Eu nu am citit acest ziar.
7. Pronumele în acuzativ arată așa: beni – pe mine, seni – pe tine, onu – pe el/pe ea, bizi – pe noi, sizi – pe voi/pe dumneavoastră, onları – pe ei/pe ele. Sen beni seviyor musun? = Tu mă iubești pe mine?
8. Când studiem acuzativul, trebuie să ținem seama că un complement direct nu primește mereu sufixul acuzativului, există situații în care complementul direct apare în cazul nominativ, adică fără niciun sufix: Acest lucru se întâmplă când substantivul nu este determinat cu precizie, când apare alături de bir sau de un numeral: Ben elma satıyorum. = Eu vând mere. Ben amcama bir mektup yazıyorum. = Eu scriu o scrisoare unchiului meu. Ben iki film görmek istiyorum. = Eu vreau să văd două filme. Pe de cealaltă parte, complementul direct primește sufixul acuzativului în primul rând când este vorba de un substantiv determinat cu precizie, pe care interlocutorii îl cunosc sau l-au menționat anterior, când obiectul este individualizat, separat de masa generală a obiectelor de același fel: Çocuğu gördünüz mü? = Ați văzut copilul? (Copilul pe care amândoi îl cunoaștem). Mektubu okudun mu? = Ați citit scrisoarea? (Scrisoarea pe care ați primit-o). Pe scurt: obiectul primește sufixul acuzativului dacă este determinat, cunosctut, iar dacă nu este determinat, nu primește sufix.
9. Iată care sunt cele mai uzuale verbe folosite alături de acuzativ:

• Sevmek – a iubi, a-i plăcea Dürüst insanları seviyorum. = Îmi plac oamenii corecți.
• Beğenmek – a-i plăcea Sen kimi beğeniyorsun? = Ție de cine îți place?
  
• Seçmek – a alege Ben șunu seçiyorum. = Eu îl aleg pe acela.
  
• Görmek – a vedea Her gün okulda Ayşe’yi görüyorum. = În fiecare zi o văd pe Ayșe la școală.
  
• Ziyaret etmek – a vizita Yașlı nineni ziyaret ediyor musun? = O vizitezi pe bunica ta în vârstă?
  
• Tercih etmek – a prefera Ben çayı kahveye tercij ediyorum. = Prefer ceaiul în locul cafelei.
  
• Gezmek – cu sensul de a vizita Bir gün bütün Türkiye’yi ziyaret etmek isterim. = Aş vrea să vizitez toată Turcia într-o bună zi.
  
• Aramak – a căuta Mutluluğu yanlış yerde arıyoruz. = Căutăm fericirea în locul greșit.
  
• Bulmak – a găsi Sen kolyeni buldun mu? =  Ți-ai găsit colierul?
  
• Beklemek – a aștepta Ben seni otelde bekliyorum. = Eu te aștept la hotel.
  
• Okumak – a citi Her akșam kitabını okuyorum. = În fiecare seară citesc cartea ta.
  
• Anlatmak – a povesti Ben çocuklarıma masal anlatmayı seviyorum. = Îmi place să le povestesc copiilor mei basme.
  
• Almak – a cumpăra, a lua Bu elbiseyi almak istiyorum. = Vreau să cumpăr această rochie.
  

E rândul tău! Completează spațiile libere cu sufixele cazului acuzativ, apoi verifică-te aruncând un ochi la finalul articolului: kız… – pe fată, erkek… – pe bărbat, Yasemin… – pe Yasemin, Bükreş’… – Bucureştiul, Mustafa’… – pe Mustafa, yemek… – mâncarea, șoför… – pe şofer, çiçek… – floarea, şarkı… – cântecul, çorap… – ciorapul.

Cazul ablativ

Numărul patru este cel norocos! Cazul căruia i-a venit acum rândul la explicat este tare ușor de înțeles, acesta exprimând locul de pornire al unei acțiuni, așa cum se întâmpla și povestea lui Elif: ”Seara, de cele mai multe ori, când nu e prin vecini, își scoate din dulap pijamaua preferată, ia din bucătărie o prăjitură cu cremă sau o plăcintă cu brânză pe care mama sa are grijă să le pregătească chiar mai des decât ar trebui, ia din bibliotecă romanul pe care îl citește în acea perioadă și își petrece seara pe canapea, alături de mama sa, care împletește de obicei ceva sau ascultă atent știrile de la radio.” Cele trei construcții evidențiate sunt toate în cazul ablativ în limba turcă.

Elif dolaptan favori pijamanı alıyor. = Elif își ia pijamaua sa favorită din dulap.
Elif mutfaktan kremalı pasta ya da peynirli börek alıyor. = Elif ia din bucătărie prăjitură cu cremă sau plăcintă cu brânză.
Elif kitaplıktan okuduğu romanı alıyor. = Elif ia din bibliotecă romanul pe care îl citește.

Ce trebuie să știu despre acest caz? Despre acest caz trebuie să știi că:

1. Se construiește punând la finalul cuvintelor sufixele: -DAN, -DEN, respectiv -TAN, -TEN, astfel: cuvintele care au ultima vocală a, ı, o, u primesc sufixul -DAN ( bankadan – de la bancă, masadan – de pe masă, okuldan – de la şcoală, babamdan – de la tatăl meu), iar cuvintele care au ultima vocală e, i, ö, ü primesc sufixul -DEN (sandalyeden – de pe scaun, annemden – de la mama mea, gönülden – din inimă, Türkiye’den – din Turcia). Variantele cu T apar atunci când cuvântul se termină într-una dintre cele opt consoane surde: F, S, T, Ç, Ş, H, P, K. Hai să vedem câteva exemple: işten – de la muncă, ofisten – de la birou, süpermarketten – de la supermarket, koltuktan – de pe fotoliu.
2. Numele de țări, orașe, firme, persoane (adică orice nume propriu), primesc un apostrof și apoi sufixul cazului. Iată câteva exemple: Romanya’dan – din România, Türkiye’den – din Turcia, Köstence’den – din Constanța, Emre’den – de la Emre. În celelalte cazuri, vom alipi pur și simplu sufixul de cuvânt.
3. În limba română, acest caz se traduce prin: din, de la, în funcție de context.
4. Întrebările cazului ablativ sunt: NEREDEN? – De unde? KİMDEN? – De la cine? NEDEN? – De (la) ce?
5. Locul ablativului în propoziție este între subiect și predicat, înaintea unui cuvânt aflat în dativ: Emre işten eve gidiyor. = Emre se duce de la serviciu acasă.
6. Pronumele personale primesc şi ele, desigur, sufixele cazului ablativ: benden – de la mine, senden – de la tine, ondan – de la el/ea, bizden – de la noi, sizden – de la voi/dumneavoastră, onlardan – de la ei/ele. Hai să vedem împreună un exemplu: Ben sizden hiçbir şey istemiyorum. = Eu nu vreau nimic de la voi.
7. Există un număr de patru verbe speciale care cer cazul ablativ, fără să aibă neapărat legătură cu ceea ce exprimă ablativul în mod normal. Acestea sunt: hoșlanmak – a-i plăcea, nefret etmek –  a urî, sıkılmak – a se plictisi, a se sătura, korkmak – a-i fi frică.
8. Poți reține verbele specifice acestui caz dacă te gândești care sunt acțiunile sau activitățile care pot avea un punct de pornire, de plecare:

• Gelmek – a veni Ben bu hafta sonu İstanbul’dan geliyorum. = La sfârșitul săptămânii eu vin de la Istanbul.
  
• Dönmek – a se întoarce Tatilden ne zaman dönüyorsun? = Când te întorci din vacanță?
  
• Çıkmak – a ieși Köpeğimiz Toto mutfaktan çıkmak istemiyor. = Câinele nostru Toto nu vrea să iasă din bucătărie.
  
• Almak – a lua, a cumpăra Marketten ekmek aldın mı? = Ai luat pâine de la magazin?
  
• İstemek – cu sensul de a cere Pınar annesinden yardım istiyor. = Pınar cere ajutor de la mama sa.
  
• İnmek – a coborî Bu dolmuştan hemen inelim! = Hai să coborâm imediat din acest maxi-taxi!
  
• Bahsetmek – a relata despre Ninem her zaman gençlik yıllarından bahsediyor. = Bunica povestește întotdeauna despre anii tinereții sale.
  
• Duymak – a auzi Bunu ilk defa senden duyuyorum. = Aud acest lucru prima dată de la tine.
  
• Kaçmak – a fugi de ceva sau de cineva Sen benden kaçıyorsun, değil mi? = Tu fugi de mine, nu este așa?
  

E rândul tău! Completează spațiile libere cu sufixele cazului ablativ, apoi verifică-te aruncând un ochi la finalul articolului: sepet… – din coș, park… – din parc, dolap… – din dulap, sınıf… – din clasă, mağaza… – de la magazin, kuaför… – de la coafor, öğretmen… – de la profesor, arkadaşım… – de la prietenul meu, bardak… – din pahar, șișe… – din sticlă, kitap… – din carte, güneş… – de la soare, Elif’… – de la Elif, restoran… – de la restaurant, ev… – de acasă. Te rugăm să nu uiți de cele opt consoane surde care se pot afla la finalul cuvintelor, acestea modifică puțin forma sufixului de ablativ, reia regulile de formare dacă este nevoie.

Cazul genitiv

Acest caz exprimă posesia și apartenența, așa cum bine poți observa și din ultimul paragraf al povestioarei noastre: ”Viața lui Elif este liniștită, dar totuși plină de evenimente plăcute. Familia tinerei fete este mică, dar foarte unită, ea și mama sa vizitându-le des pe mătușile și unchii care locuiesc în Çanakkale. Copiii mătușii Azra, spre exemplu, vin în fiecare vară în Istanbul să locuiască cu Elif și mama sa. Atunci e mare forfotă în casa lor. Glasurile vesele ale copiilor se aud până în stradă, dar vecinii lui Elif nu par să fie deranjați.” Acest caz răspunde așadar întrebărilor: Al cui? A cui? Ale cui? Ai cui? A cui viață? – A lui Elif. A cui familie? A tinerei fete. Ale cui glasuri? – Ale copiilor. Ai cui vecini? – Ai lui Elif.

Elif’in hayatı sakin. = Viața lui Elif este liniștită.
Genç kızın ailesi küçük. = Familia tinerei fete este mică.
Azra teyzenin çocukları her yaz İstanbul’a geliyorlar. = Copiii mătușii Azra vin în fiecare vară la Istanbul.
Elif’in komşuları bu gürültüden rahatsız değiller. = Vecinii lui Elif nu sunt deranjați de acest zgomot.

Ce trebuie să știu despre acest caz? Despre acest caz trebuie să știi că:

1. Se construiește punând la finalul cuvintelor terminate în consoană sufixele: -IN, -İN, -UN, -ÜN şi la fınalul cuvintelor terminate în vocală sufixele: -NIN, -NİN, -NUN, -NÜN. Iată câteva exemple: Adamın – al omului, evin – al casei, doktorun – al doctorului, şoförün – al şoferului, Elisa’nın – al Elisei, pencerenin – al ferestrei.
2. Numele de țări, orașe, firme, persoane (adică orice nume propriu), primesc un apostrof și apoi sufixul cazului. Iată câteva exemple simpatice: Emre’nin – al lui Emre, Romanya’nın – al României, Türkiye’nin – al Turciei, Bükreş’in – al Bucureştiului.
3. Şi în cazul genitivului apar următoarele transformări: cuvintele care au ultima literă B transformă în P, cuvintele care au ultima literă K transformă în Ğ, cuvintele care au ultima literă Ç transformă în C, cuvintele care au ultima literă T transformă în D.
4. În limba română, acest caz se traduce prin: al, a, ai ale + cuvânt.
5. Întrebarea acestui caz este KİMİN? – Al, a, ai, ale cui? Şu eşarp kimin? = A cui este acea eşarfă? Elena’nın! = Este a Elenei! și NEYİN? – Al cărui obiect?
   
6. Poziția cuvântului aflat în genitiv este ÎNAINTEA cuvântului pe care îl determină: Elif’in ailesi – Familia lui Elif.
7. Genitivul apare cel mai adesea în construcția de tip izafet III. Izafetul înseamnă o îmbinare atributivă dintre două substantive: Mustafa’nın babası – tatăl lui Mustafa.

E rândul tău! Completează spațiile libere cu sufixele cazului genitiv, apoi verifică-te aruncând un ochi la finalul articolului: Emre… – al lui Emre, amcam… – al unchiului meu, bardak… – al paharului, araba… – al mașinii, șarkıcı… – al cântărețului, Bükreş’… – al Bucureştiului, kitap… – al cărții, ev… – al casei, abim… – al fratelui meu mai mare, gemi… – al vaporului, portakal… – al portocalei, komșular… – al vecinilor, sigara… – al țigării, Mustafa… – al lui Mustafa.

Răspunsurile corecte de la mini-exercițiile propuse:

Locativul: otelde – la hotel, balkonda – pe balcon, tatilde – în vacanță, parkta – în parc, Murat’ta – la Murat, sepette – în coș, bakkalda – la băcănie, alışverişte – la cumpărături, banyoda – în/la baie, takside – în taxi, otobüste – în autobuz.

Dativul: mutfağa – către bucătărie, plaja – către plajă, sinemaya – către cinema, bardağa – în/către pahar, gence – către tânăr/tânărului, dolaba – către dulap, masaya– către masă, bebeğe – către bebeluș/bebelușului, Türkiye’ye– către Turcia.

Acuzativul: kızı – pe fată, erkeği – pe bărbat, Yasemin’i – pe Yasemin, Bükreş’i – Bucureştiul, Mustafa’yı – pe Mustafa, yemeği – mâncarea, șoförü – pe şofer, çiçeği – floarea, şarkıyı – cântecul, çorabı – ciorapul.

Ablativul: sepetten – din coș, parktan – din parc, dolaptan – din dulap, sınıftan – din clasă, mağazadan – de la magazin, kuaförden – de la coafor, öğretmenden – de la profesor, arkadaşımdan – de la prietenul meu, bardaktan – din pahar, șiședen – din sticlă, kitaptan – din carte, güneşten – de la soare, Elif’ten – de la Elif, restorandan – de la restaurant, evden – de acasă.

Genitivul: Emre’nin – al lui Emre, amcamın – al unchiului meu, bardağın – al paharului, arabanın – al mașinii, șarkıcının – al cântărețului, Bükreş’in – al Bucureştiului, kitabın – al cărții, evin – al casei, abimin – al fratelui meu mai mare, geminin – al vaporului, portakalın – al portocalei, komșuların – al vecinilor, sigaranın – al țigării, Mustafa’nın– al lui Mustafa.