Alina si Yaman: Curaj rasplatit
Astăzi avem din nou onoarea să fim martorii unei povești de iubire româno-turcă! Alina este prietena comunității noastre care a dorit să aștearnă pe turcalaunceai.ro frumoasa ei poveste de iubire! Și, după cum am citit cu mare, mare surprindere în povestea ei, se pare că și Turca La Un Ceai a avut un rol important în ea! Nici că se putea să ne bucurăm mai tare: comunitatea noastră dragă leagă destine! Iar asta este mare lucru! O invităm așadar pe Alina să înceapă cu… începutul, desigur! Iată rândurile primite din partea ei:
”Merhaba prieteni!
Începusem să-mi doresc să-mi scriu povestea cu ceva timp în urmă, dar parcă niciodată nu găseam momentul potrivit pentru acest lucru. Săptămâna aceasta însă m-am hotărât că este momentul să aștern ,,câteva” rânduri despre experiența vieții mele, experiență care a generat în final un amalgam de sentimente.
Încep prin a vă spune câteva lucruri despre mine, pentru a mă cunoaște mai bine. Mă numesc Alina, am 26 de ani, locuiesc în Piatra Neamț, sunt psiholog clinician, îmi place mult să călătoresc, să ascult muzică, să fac sport, să cunosc oameni și locuri noi, iubesc să zâmbesc și să fac oamenii din jurul meu fericiți, în câteva cuvinte: îmi place viața!
Pagina Turca La Un Ceai a fost începutul unei frumoase prietenii virtuale între o moldovencă și un turc timp de aproape doi ani de zile. Eu eram atrasă de tot ce înseamnă cultura și frumusețile locurilor din Istanbul și din întreaga Turcie. Aventura mea începe în momentul în care pe pagina mea de Facebook apare o cerere ciudată de prietenie de la un băiat din Turcia! El era Yaman, un băiat care locuia în Izmir și surprizăăăăă… care vorbea limba română destul de bine!
Amândoi dădusem like paginii Turca La Un Ceai, iar el vedea că eu apreciam aproape orice postare, fotografie sau articol postat de voi, ceea ce l-a făcut destul de curios de persoana mea și mi-a trimis o cerere de prietenie. Eu i-am acceptat-o și, la scurt timp, Yaman îmi scrie. Atunci a fost primul șoc, pentru că mi-a scris în românește. Bănuiesc că și voi vă întrebați cum de știe românește, pentru că aceasta a fost și întrebarea mea pentru el! Yaman a terminat facultatea (ASE) în București și în acest fel a învățat aproape totul despre România și, implicit, și limba română. Asta m-a făcut să devin curioasă și să discut multe lucruri cu el. Yaman este și el pasionat de călătorii și simte că România este a doua lui casă.
Ajunsesem să discutăm destul de des, iar acest lucru se întâmpla și când unul dintre noi era plecat în concediu. Voiam să vedem fotografiile cu locurile pe care le vizitam, să împărtșim experiențe și trăiri. Petrecem destul de mult timp vorbind unul cu celălalt, dar nu era ceva special, erau și zile sau săptămâni în care nu vorbeam, eu fiind destul de ocupată în Piatra Neamț și el în Izmir. El mi-a povestit că este singurul copil la părinți și nu cunoștea sentimentul de a avea un frate sau o soră, însă eu am un frate mai mic cu patru ani decât mine.
Din păcate, parinții lui s-au despărțit când Yaman avea șapte ani, acum el având 27. Yaman a locuit în majoritatea timpului alături de tatăl său, acesta fiind bolnav și având nevoie de prezența și de sprijinul lui, dar venea și la mama sa pentru că împreună se ocupau de afacerea familiei lor.
Cei patru ani pe care i-a petrecut în București l-au făcut să cunoască multe lucruri despre România și, nu în ultimul rând, despre oamenii de aici. Am fost plăcut surprinsă să văd cât de bine scrie în românește și cât de corect se exprimă. În decursul acestor doi ani de interacțiune doar pe internet, au fost câteva ocazii ca noi doi să ne întâlnim, una dintre ele fiind în momentul în care Yaman s-a întors pentru a-și lua diploma din București, pentru că, într-un fel sau altul, amândoi doream să ne vedem. Dar vizita lui la București a fost destul de scurtă și imprevizibilă și, din păcate, nimic nu s-a concretizat.
Timpul a trecut, iar unul dintre visele mele era să călătoresc în orașul de pe cele două continente, adică în frumosul Istanbul. Acest lucru nu avea nicio legătură cu Yaman, era doar dorința mea de a cunoște locurile superbe ale Istanbulului și istoria sa. În iunie 2017 m-am hotărât, împreună cu o prietenă, că vom vizita faimosul Istanbul, asa că am început să mă pregătesc pentru excursie. Prietena mea însă nu a reușit să își facă pașaportul la timp, așa că am rămas cu gândul la Istanbul.
Bineînțeles că Yaman era la curent cu planurile mele neconcretizate și, într-o zi, îmi propune ceva cu totul nebunesc: să fac o mică excursie în Izmir – orașul lui natal – și el să-mi fie ghid (el nu ar fi putut veni în Istanbul pentru că avea diverse treburi de rezolvat în Izmir). Eu, la început, am luat totul ca pe o glumă și am zis: ,, Nuuu! Cum să vin în Izmir????“. Am stat, m-am gândit, am mai vorbit cu el, am vorbit, bineînțeles, și cu părinții mei, care, la început, m-au încurajat oarecum să merg. De fapt, totul era o excursie, iar Yaman urma să fie ghidul meu și nimic altceva. Turcia este o țară civilizată, care respectă turiștii și nu numai. Să vă fac cunoștință și cu dragii mei părinți.
Zis și făcut! În data de 24 iulie 2017 eu aveam bilet de călătorie către Turcia, destinația exactă fiind Izmir. Yaman vorbea acum mult mai multe cu mine în legătură cu orice. Mă întreba dacă vreau să stau în oraș, dacă vreau să merg să vizitez și alte locuri minunate din Izmir. Așa că am început să mă interesez și să studiez toate locurile turistice din zonă pentru a vedea cum îmi pot ocupa cele zece zile pe care eu urma să le petrec într-o țară străină, alături de o persoană cu care nu discutasem decât pe Facebook!
Ziua plecării se apropia, iar eu nu aveam nici un fel de sentiment sau de emoție în legătură cu excursia mea în Turcia. Era pentru prima dată când vedeam Turcia și, bineînțeles, pentru prima data când eu mă întâlneam cu Yaman, iar toată lumea îmi spunea că sunt ,,puțin nebună “. A venit și ziua în care urma să zbor spre Izmir și începeau să mă copleșească emoțiile. Știam că voi avea escală în Istanbul și că Yaman urma să mă aștepte în jur de ora patru după-amiaza pe aeroportul din Izmir. Trebuia să mă descurc singură cu toate lucrurile imprevizibile care urmau să mă aștepte în călătoria mea, dar eu eram fascinată de faptul că voi vedea Turcia și că mă voi întâlni cu Yaman.
Zborul până în Istanbul a fost ok, dar totul a început să se complice odată ce am ajuns în Turcia, deoarece telefonul nu mai funcționa, cu wi-fi-ul era destul de greu în aeroport și bineînțeles că Yaman nu a putut primi nici un mesaj de la mine după ce am decolat din București, iar eu speram că el mă va aștepta la ora patru după-amiaza în aeroportul din Izmir. Începusem să mă stresez gândindu-mă la o mie de lucruri, aveam ceva euro pe telefon, așa că am sunat-o pe mama care, bineînțeles, era și ea stresată dar nu voia să îmi transmită starea ei, așa că discuția a fost destul de scurtă. În capul meu se roteau multe scenarii, unul dintre ele era că Yaman să nu avea să mă aștepte la aeroport, eu neavând de unde să-l mai contactez. Aveam însă toate măsurile de siguranță luate în caz că nimic din ceea ce discutasem nu avea să se concretizeze.
A trecut și escala, m-am urcat în avionul către Izmir cu o groază de emoții și, abia atunci, am început să realizez că eu am comis o nebunie cu toată această călătorie a mea, aveam acest sentiment din ce în ce mai puternic. Șiiiii… AM AJUNS ÎN IZMIR!!! Am mers repede pentru a-mi recupera bagajele și parcă și acum văd acel culoar interminabil care mă ducea spre ieșire, simțeam cum adrenalina îmi inundă corpul din ce în ce mai mult, nu vedeam nimic în jurul meu, doar mă întrebam dacă a venit, iar dacă nu a venit, care ar fi următorul meu pas.
Când am pașit pe ușa de la sosiri erau o mulțime de oameni care își așteptau rudele, prietenii, însă tot ceea ce îmi doream eu era să văd o față cunoscută. Privirea mea nu părea să detecteze nimic, toate persoanele semănau între ele, iar în corpul meu deja se declanșase o stare de agitație generalizată, când, din spatele tuturor acelor persoane, zăresc o mână ridicându-se. Acela a fost momentul zero când ”mi-am dat refresh” văzând că el era acolo și mă aștepta, așa cum îmi promisese!
Am fost amândoi foarte bucuroși să ne cunoștem și am pornit imediat la drum pentru că eu trebuia să merg să mă cazez. Din momentul în care l-am întâlnit am avut încredere deplină în el și știam că nimic rău nu avea să mi se întâmple. A fost un pic de mers de la aeroportul din Izmir în centrul orașului, acolo unde Yaman îmi luase cazare. Eu eram fascinată că ajunsesem în sfarșit în Turcia și chiar dacă orașul în care aterizasem nu era Istanbul, știam că și Izmirul are locuri superbe, așa că imediat ce mi-am lăsat bagajele am făcut un duș și am decis să ies la plimbare, deși eram extrem de obosită. Yaman a fost de acord și, pe lângă faptul că a vrut să îmi fie ghid în orașul și țara lui, la scurt timp am realizat și că are valeități de fotograf. Aceasta este prima mea poza din Izmir, eram fascinată de apusul pe care cred că numai în Turcia îl poți vedea. În prima seară doar atât am putut să admir, eram foarte obosită și, deși nu doream să o arăt, aveam mare nevoie de odihnă.
Ziua a doua a început în forță, eu îmi doream extrem de mult să văd obiectivul turistic principal din Izmir, Turnul cu Ceas, İzmir Saat Kulesi. Zis și făcut! Împreună cu ghidul meu, alias Yaman, am pornit la plimbare. În iulie în Izmir este destul de cald ziua, aspect care te obosește destul de mult, dar acest lucru nu a stat în fața încăpățânării mele de a face poze într-un soare torid de vară, de a zâmbi, de a cunoște locuri noi, de a afla cât mai multe lucruri despre poporul turc și monumentele sale istorice. În această primă zi am făcut și prima poză cu Yaman!
Ziua a fost minunată și ne-am simțit excelent amândoi. Mi se părea fascinantă chemarea lor la rugăciune care se auzea de cinci ori pe zi. Era destul de neobișnuit pentru mine să aud acele cântări în tot orașul, prin difuzoare, și să văd că toată lumea își continuă treaba, mie îmi venea să mă opresc până și din mers să ascult și apoi să merg mai departe. Mi-a luat vreo două zile să mă obișnuiesc cu începerea bruscă a chemării la rugăciune, însă, după aceea, a început să mi se pară normal.
Locul unde eu eram cazată era un fel de cartier cu destul de mulți sirieni. Vestimentația mea era în stil european mai ales din cauza căldurii infernale de afară, ziua temperaturile atingând undeva la 38-39 grade, iar hainele mele atrăgeau atenția destul de mult. Inițial nu am înțeles de ce toate privirile erau asupra mea, venite fie din partea bărbaților, fie din partea femeilor, cel puțin până ieșeam din cartier. După asta, nimeni nu mai avea nicio problemă cu vestimentația, erau destul de mulți turiști în Izmir și eu mă simțeam ca în Constanța: multă muzică, aglomerație, turiști, magazine, fast-food-uri. Simțeam că fac parte din peisaj!
Știți cu toții de înghețata turcească, dondurma, iar dacă ați ajuns în Turcia și nu ați încercat-o, vă recomand să o nu o ratați. Este delicioasă, eu nu mă satur de ea oricât de multă ar fi, iar textura ei nu se găsește oriunde.
A treia zi am vizitat un parc imens din Izmir – Kültürpark İzmir. Poate fi locul ideal pentru o ședință de terapie în aer liber. În mijlocul Izmirului există această liniște în care aproape îți poți auzi propria respirație. Culorile vii îți bucură ochii de frumosul locului, avioanele care străbat cerul albastru te fac să visezi și, privind în jurul tău, realizezi că ești destul de aproape de definiția raiului pe pământ. Palmierii atât de înalți și drepți te fac să te gândești la libertatea pe care o găsești oriunde pe acest pământ, iar fântânile arteziene îți oferă un strop de răcoare. Ca să pot descrie mai bine acest loc cred că este nevoie și de câteva poze:
Relația de prietenie dintre mine și Yaman era tot mai strânsă, el este un tip destul de serios, în timp ce eu sunt glumeață și cu zâmbetul pe buze mai tot timpul, așa că există o balanță între seriozitatea lui și euforia mea. Noi știam destul de multe unul despre altul pentru că erau doi ani de cand vorbeam aproape în fiecare zi, adică a fost un început destul de atipic. El îmi câștigase încrederea repede şi acest lucru a fost un plus important în evoluția relației. Statusul relației era același – prieteni – nici unul dintre noi în acel moment nu își imagina că ar putea fi altul statusul. Ne înțelegeam în această formă, Yaman fiind cel mai bun ghid pe care eu îl puteam avea în prima mea experiență în Turcia.
La sfârșitul zilei, Yaman mi-a propus să merg până acasă la el pentru a-și lua un bagaj, noi urmând să plecăm la mare, eu am acceptat, deși știam că acolo mă voi întâlni cu mama lui, ceea ce nu era prea confortabil pentru mine, deşi eu știam puțin limba turcă, iar ea – puțină engleză. Oricum acest lucru nu conta pentru mine, urma să mă întâlnesc pentru prima dată cu mama lui Yaman și, oricât de multe lucruri mi-ar fi povestit el despre ea, eu tot nu mă simțeam pregătită să o întâlnesc.
Aveam mari emoții, iar el își dăduse seama de asta din limbajul corpului meu: eram neliniștită, nu-mi găseam locul, îmi frecam mâinile și puneam o mie de întrebări. Odată ajunși acasă la Yaman, el descoperă că mama lui nu este acolo, lucru care m-a ușurat, dar tot el îmi spune că ea va veni, în acel moment ea fiind în trafic. Știam în capul meu că va face tot posibilul să ajungă pentru a mă cunoște (Yaman îi povestise multe despre mine), iar în mintea mea mi-o imaginam fix ca pe acea mamă de băiat curioasă și, de parcă asta nu era suficient, mă gândeam și la acele filme turcești în care mama băiatului supune fata la tot felul de teste. Eram ușor speriată, de ce să nu recunosc.
Timpul trecea foarte greu, eu priveam spre ușă sperând să nu se deschidă, sau să nu sune interfonul. El încerca mereu să mă liniștească spunându-mi despre mama lui cât este de prietenoasă, dar eu nu auzeam nimic și nu înțelegeam spusele lui în acel moment. Am așteptat vreo oră, apoi Yaman primește un telefon de la ea spunându-i că nu va reuși să ajungă din păcate, deoarece fusese chemată cu treabă. Eu m-am simțit ușurată pentru că oricum nu mă simțeam pregătită și se pare că nu era încă momentul să ne cunoaștem. Cu toții știm cât de importantă este mama și întreaga familie pentru un băiat turc și nu numai, iar eu cred că a fost un fel de întâlnire planificată și neconcretizată, deși Yaman nu mi-a spus acest lucru. Cu această experiență a sentimentelor pe care nu le-am simțit niciodată, excursia mea în Izmir a continuat.
Încă din România discutasem că din cele zece zile pe care eu le voi petrece acolo, patru să fie undeva la mare, eu fiind dependentă de valurile mării, de soare, de nisip și… de bronz, așa că am hotărât împreună cu Yaman să mergem într-o stațiune apropiată de Izmir – Kusadașı, un loc frumos de la malul Mării Egee. Acolo am petrecut patru zile care ne-au apropiat destul de mult.
În fiecare seară mergeam pe malul mării și stăteam până la miezul nopții și vorbeam despre orice: școală, foste relații, viața profesională, situații de viață. Yaman era deschis în legătură cu sentimentele sale și mi-a spus pentru prima dată că el și-ar dori să încerce mai mult, pe mine sincer mă speriau aceste noi sentimente ce se întrevedeau între noi doi pentru că eu vedeam o mie de diferențe care ar fi dus viitorul relației spre un final nu prea fericit. Cu cei de acasă nu reușeam să iau legătura decât seara deoarece știți cu toții că internetul în Turcia nu este chiar cel mai bun, așa că doar din hotel aveam acces la wi-fi și asta se întâmpla doar seara, când ajungeam în cameră. Vorbeam des cu mama care era destul de neîncrezătoare cu toată plecarea mea, iar după ce m-am reîntors în România am aflat cât de greu i-a fost cu plecarea mea și cu șederea mea în Turcia pe parcursul celor zece zile.
Mi-a fost greu să mă despart de Marea Egee, mă îndrăgostisem de ea și de claritatea ei, dar, din păcate, mai aveam două zile din toată vacanța mea. Odată ajunsă în Izmir, Yaman mi-a spus că nu are rost să stau cazată pentru o noapte, mai ales că veam și avion de la ora patru dimineața așa că mi-a promis că mă va conduce la aeroport și mi-a propus să merg la el acasă (Yaman stătea cu mama lui de această dată). Eu, la început, nu mi-am dorit, dar apoi mi-am dat seama că ar fi inutil să îmi iau o noapte de cazare în condițiile în care tot el trebuia să meargă cu mine la aeroport, așa că am acceptat. Ajunsă în fața apartamentului, Yaman a realizat că nu are cheia si că trebuie să o așteptăm pe mama lui, eu eram foarte obosită din cauza căldurii și a drumului și parcă de data aceasta îmi doream nespus de mult să vină, nici emoții nu mai simțeam. Deodată Yaman se uită la mine și spune ,,Uite că vine!!!“, eu am început să mă agit și nici nu am apucat să îl mai întreb dacă părul îmi stă bine sau dacă rochia este ok.
Ce credeți, în loc de o doamnă conservataore, apare o doamnă care nu ai fi zis că este turcoaică: stil vestimentar europenizat, vopsită blond și super dezinvoltă. Vine la mine, mă privește și îmi spune,, Alinacım!” (”Alinuța mea” în limba turcă) şi mă ia în brațe foarte prietenoasă. Până am urcat în apartament, ea ma ,,scanat” mereu, iar eu îi zâmbeam politicos. Seara aceea a fost interesantă, deoarece am descoperit cât de prietenoasă și glumeață este mama lui Yaman, iar eu îmi făcusem atâtea griji din punctul acesta de vedere! Bineînțeles că au urmat o mie de întrebări în legătură cu familia mea, serviciul meu și multe alte lucruri. Dar ea era deschisă, iar seara a trecut repede, eu nesimțindu-mă un străin în casa și familia lor.
Ultima zi în Izmir se desfășoară ca în orice vacanță tipică, ultima zi fiind rezervată pentru a găsi cadourile perfecte pentru familie, shopping și … cam atât. Yaman s-a oferit să meargă cu mine în bazarul din Izmir, acolo a dat dovadă de multă răbdare așteptând să fac cumpărăturile potrivite pentru toată familia mea, lucru care este destul de greu de făcut.
Bineînțeles că a sosit și momentul în care eu trebuia să plec. Trecuseră fantastic de repede cele zece zile de vacanță, zece zile în care eu am cunoscut principiii diferite, credințe diferite, culturi diferite, dar și oameni cu suflet cald, ca în orice parte a lumii. Eu am avut acest noroc de a da peste oameni potriviți sufletului meu și asta m-a făcut să prind curaj și să mă deschid în fața lor.
Relația mea cu Yaman era din ce în ce mai strânsă, dar nu ne legau sentimente puternice, era vorba doar de atracție fizică, însă ușor, ușor am început să descoperim unul în celălalt calități pe care le apreciam și ne apropiau. El devenise interesat de Piatra Neamț și de Moldova, în general, așa că în momentul în care ne-am despărțit pe aeroportul din Izmir, Yaman mi-a spus: ,,Moldoveanco, vin după tine, așteaptă-mă!” În acel moment nu am crezut nimic, știam doar că dacă va veni ar fi putut fi ceva frumos între noi, iar dacă nu va veni, totul ar fi rămas o amintire de neuitat. Plecarea mea din Izmir a fost o virgulă într-o frumoasă poveste, de fapt asta este doar introducerea în ceea ce va urma să fie și vă asigur că merită să fie citită!
Ne revedem în curând, Izmir! Mulțumesc pentru oamenii frumoși din viața mea!
Pentru că ați avut răbdare să citiți vreau să vă fac cinste și cu puțin rahat turcesc special adus din Izmir!
Sunt sigură că vă întrebați în ce relații am rămas după plecarea mea. Totul ar fi fost extrem de simplu dacă ne-am fi lăsat purtați de sentimente, dar nu mai eram niște copii, așa că lucrurile au stat puțin altfel. El își dorea să îmi cunoască familia, să vadă ce părere au și ei, știți cât de importante sunt toate aceste aspecte pentru turci. Iar eu eram puțin dezorientată în legătură cu sentimentele mele și, nu în ultimul rând, pentru că mă gândeam cum va fi o astfel de relație. Dar lucrurile se așează de fiecare dată și sentimentele nu pot fi oprite, așa că am devenit un cuplu atipic din multe puncte de vedere!”
Am citit împreună o poveste de iubire cu adevărat frumoasă și destul de diferită a Alinei, prietena care ne-a promis că va reveni foarte curând și cu celelalte părți ale experienței sale! Dragă Alina, îți mulțumim foarte mult pentru rândurile scrise cu atâta grijă pentru comunitatea noastră, a fost o plăcere deosebită să trăim alături de tine, aceste sentimente speciale! Maniera în care ai reușit să-ți transpui trăirile, direct, sincer, fără ocolișuri, ne-a făcut să ne dăm seama ce norocos este Yaman pentru că te are alături! Te așteptăm cu mare drag pentru partea a II-a a poveștii voastre! Până la următoarea întâlnire vă urăm: ”Iubiți-vă mult!”
S-ar putea să-ți placă și
10 Lecții învățate
Mesaje despre prietenie în limba turcă
