Ienicerii – Secretele armatei de elita a Imperiului Otoman

Personalul palatului

Personalul palatului în timpul Imperiului Otoman era foarte numeros, recrutat până în secolul al VII-lea din prizonierii de răboi sau sclavi. Criteriile de selcție – atestate documentar – erau foarte bine definite, fiecare persoană fiind supusă la o pregătire specifică muncii pe care urma să o facă.

În pregătirea pajilor se investea cel mai mult, căci din rândurile lor erau recrutați înalții funcționari otomani. Aveau funcții multiple, însoțindu-l îndeaproape și servindu-l direct pe sultan. Fiecare primea câte un nume anumit:

• cel care turna din ibric
• cel care aducea hainele lui, pipa și luleaua
• cel care făcea vânt cu evantaiul
• cel care făcea făcul

Existau nu mai puțin de patru paji care-l păzeau pe sultan în timpul somnului.

Paza palatului era asigurată de bostancılar. Erau de fapt grădinarii, paznicii domeniilor sultanale. Erau selectați cu mare, mare atenție și ajungeau să dețină averi fabuloase datorită privilegiilor obținute din partea suveranilor.

Armata personală a sultanului era alcătuită din vestitul corp de armată al ienicerilor (yeni = nou, çeri = oaste, Oastea cea nouă). Îl proteja pe sultan pe câmpul de luptă când participa direct la campaniile militare. Era o adevărată armată profesionistă numită ”mașinăria de război fără egal în Apus.” Ienicerii au activat în Imperiul Otoman până în anul 1826 când sultanul Mahmut al II-lea a desființat-o. Și după această dată ienicerii s-au manifestat în mediile cu care avuseseră legături economice, chiar dacă nu-și mai puteau purta însemnele caracteristice. În epoca lor de glorie erau prețuiți pentru disciplina și capacitatea de luptă extraordinară, dar mai ales pentru fiedelitatea față de cei pe care îi serveau.

Constituirea și începuturile ienicerilor

Deși data exactă este incertă, se presupune că momentul constituirii ienicerilor este în perioada anilor 1362 – 1363, pe vremea sultanului Murat I, după cucerirea orașului Adrianopole – devenit Edirne. Ienicerii se trăgeau din prizonierii de război numiți pencik oğlanı – flăcăii cincimii și proveneau din cincimea de prizonieri de război care-i revenea sultanului. Pencik kanunu era legea care reglementa această distribuție.

Cea mai profundă reformă în rândul ienicerilor s-a întâmplat pe vremea lui Mehmet II Fatih care a modificat sistemul de recrutare, a îmbunătățit sistemul de plată, a modernizat ehipamentul și a sporit numărul ienicerilor până la 10.000 de ostași. Efectivul trupelor avea să atingă în vremea lui Soliman Magnificul 16.000 – 17.000 de persoane. În 1609 erau 37.000.

Caracteristicile ienicerilor

Posedau arme de foc și se supuneau unei discipline de fier, iar viața lor se scurgea între câmpul de luptă și cel de antrenament. Erau o forță de temut pentru autoritățile otomane datorită revoltelor statale foarte numeroase din secolul 16-lea, iscate de sistemul de retribuție precar și de condițiile de viață din centrul Istanbulului. Kazan kaldırmak – era expresia de revoltă a ienicerilor: răsturnarea simbolică a cazanului de aramă unde se pregătea hrana, refuzarea hranei sultanului însemna practic contestarea calității sale de protector.

Organizarea ienicerilor și cazanele

Ienicerii erau organizați în batalioane – denumite în limba turcă oda sau bölük, unde existau 2-3 cazane mai mici pentru hrana comună. În campaniile militare aceste cazane însoțeau trupele, erau protejate mai ceva ca stindardele de luptă. Problemele importante erau discutate în jurul acestor cazane, tot aici erau luate cele mai importante decizii. Marele cazan din aramă – kazan-ı şerif – cazanul cel sacru – fusese oferit, conform legendei, de Hacı Bektaş Veli, la înființarea corpului, în 1362.

Se spune că ienicerii aveau o superstiție legată de acest cazan. Marele cazan nu părăsea niciodată marea cazarmă din Istanbul, iar dacă era deplasat de la locul lui și o găleată de apă era răsturnată pe amplasamentul său, lumea ar fi fost distrusă, invadată de haos.

Ofițerii superiori ai ienicerilor se numeau çorbacı, iar sistemul de organizare era asemănător cu organizarea și funcționarea unei bucătării. Sergenții și caporalii erau numiți bucătar-șef (baș-ahçı) sau sacagiu-şef. Cazanele de mâncare aveau simboluri speficice fiecărui batalion.

Fiecare regiment – orta – avea un simbol – nișan – și un stindard (sancak, bayrak). Simbolurile regimentelor erau puse pe ușile cazărmilor, dormitoarelor, pe stindarde sau, uneori, în chip de tatuaj și reproduceau un baltag, buzdugan, elefant, cort, scară.

Ienicerii in fața justiției

Teama față de ieniceri era resimțită de autorități, dar și de populație, iar demonstrațiilor lor de forță se sfârșeau cu detronarea sultanilor, violențe și jafuri asupra populației. În fața justiției, tratamentul era diferit pentru ieniceri. În cazul unei fapte ilegale, era predat superiorilor săi și nu erau judecați de către cadiu. Pedepsele erau graduale, de la corecții corporale, la exilarea în garnizoane îndepărtate din provincie. Pentru omor și viol, vinovatul era dus la Rumeli Hisari, sugrumat și aruncat în mare, iar numele șters din registrele ienicerilor.

Legătura ienicerilor cu ordinul Bektași

Deși legendele ienicerilor pretindeau că acest corp de oaste a fost patronat încă de la începuturile sale, din 1362, de către ordinul Bektași, legătura dintre cele două structuri a fost oficializată în 1591, când o poruncă a sultanului a anunțat că ordinul va deveni patronul spiritual al ienicerilor. Un reprezentant al ordinului Bektași locuia permanent în cazarma celui de-al 94-lea batalion, iar alți 8 derviși conduceau rugăciunile de dimineață și seară. Fiecărui ienicer i se solicita un legământ de fidelitate față de ordin.

În cadrul paradelor militare care aveau loc cu ocazia ceremoniilor oficiale, dervișii mergeau în fruntea trupelor îmbrăcați în costume de culoare verde. Conducătorul ordinului Bektași poposea întotdeauna când se afla în capitală la Istanbul în cazărmile ienicerilor și era protejat de aceștia. În plus, în momentul numirii oficiale în funcție, el primea însemnele de învestitură din partea comandantului ienicerilor – ağa – yı Yeniçeriyan. Acest comandant, la rândul său, se ridica întotdeauna în picioare în timpul ședințelor de divan când era pomenit numele întemeietorului ordinului Haci Bektaș.

Ținuta ienicerilor

Aceștia purtau pantaloni și tunică bleumarin, bonetă albă – üsküf – împodobită în față cu un accesoriu din aur sau argint și pietre prețioase, în funcție de rang.

Sistemul de recrutare – devșirme

Sistemul de recrutare al ienicerilor – devșirme (strângere, strânsură) a fost pus la punct în secolul al XIV-lea, îmbunătățit în secolul al XV-lea de Mehmet II Fatih, s-a practicat până în secolul al XVIII-lea. Recrutarea se producea la 3-5 ani, atunci când surveneau campanii militare care să provoace perideri umane masive. Aceste recrutări aveau loc doar în mediile rurale din spațiul balcanic. Din secolul al XVI-lea, se realizau doar pe baza unui firman al sultanului și se aplicau de către un mandatar și ofițer superior al ienicerilor care se deplasau în provinciile menționate în firman.

Vârsta de recrutare a oscilat între 8 și 20 de ani, cei preferați având între 14 și 18 ani. Erau aleși tineri robuști, necăsătoriți, din familii cu o reputație bună, de talie medie și fără defecte fizice. Erau excluși cei orbi, cheli, cei circumciși din naștere, cei care cunoșteau limba turcă, care fuseseră la Istanbul, cei care erau ciobani, văcari, fiii vătafului satului.

În cazul familiilor cu mai mulți băieți, era recrutat cel mai sănătos dintre ei. Familiile cu un singur băiat erau scutite de recrutare.

Anumite etnii erau excluse de la recrutare: iranienii,evreii, rușii, armenii, rromii, creștinii din Trabzon și Trapezunt. Erau preferați bulgarii, grecii, bosniecii, albanezii, gruzinii. Românii și ungurii nu au fost incluși niciodată în sistemul de recrutare.

În 1826 corpul de armată al ienicerilor a fost desființat de către Mahmud al II-lea.