Nuvele turcești traduse

Ne place tare, tare mult să descoperim persoane care crează cu adevărat conținut de calitate, mai ales când vine vorba de Turcia. De data aceasta, îți dezvăluim că nuvele turcești sunt traduse în limba română, în cadrul unui proiect personal foarte interesant. Se numește sugestiv: turcvele. Cine este autorul acestui proiect?!

Ilhan Ibram este iubitor de plimbări prin Cotroceni, ascultător de rock anatolian (Youtube: Anatolian Rock Revival Project), este dependent de cafeaua Mehmet Efendi, nu-i plac roșiile și nici mașinile care parchează pe trotuar. Prima nuvelă tradusă a fost Nu credea în rotunzimea pământului (Titlul în turcă: Dünyanın Yuvarlaklığına İnanmıyor) de Hüseyin Rahmi Gürpınar. Traducătorul pe care îl admiră este Luminița Munteanu (Atlasul continentelor încețoșate). Canalele pe care el postează nuvelele traduse sunt notate mai jos:

kalbimdeturkiye.wordpress.com

@turcvele

Turcia în inima mea

Ilhan a fost de acord să publicăm pe site-ul nostru una dintre ultimele sale nuvele traduse. O regăsești ceva mai jos așadar. Considerăm că este absolut minunat să putem avea acces fără costuri la literatura turcească, în urma unui valoros proiect personal! 

Două femei

İki Kadın, Sabahattin Ali, 1942

Traducere: Ilhan Ibram, 2022

Kerim Aga nu se mai ridica din pat de două zile. Mai ales că de cincisprezece zile abia puteai zice că poate să stea în picioare, dar nu putea să stea locului, ba se ducea până la cafenea și se așeza turcește pe o bancă legănându-se gemând, ba încăleca măgărușul și se plimba până la vie ca să curețe boabele stricate de struguri de pe butașii de viță plini cu struguri încă verzi, crengile uscate cu frunze îngălbenite din vișini, iar pe înserat se întorcea acasă și mai obosit și mai bolnav. Privirea îi fugea din cauza soarelui puternic de pe drum și se legăna pe spinarea măgărușului de parcă mai avea puțin și cădea, dar se apuca repede de grumazul animalului, ținându-se cu greu.

De data aceasta, pântecăraia aia nu îl mai lăsa. În primele zile, crezând că îi va trece, zdrobi niște struguri verzi și bău zeama, iar când văzu că tot nu-i trece, își amestecă jumătate de ceașcă de cafea, în vremurile acestea scumpe, cu zeama de la struguri și mâncă, dar cu același rezultat. Toate medicamentele pe care le știa el că funcționează nu aveau niciun efect. Cu gândul că acreala o să-i strângă mațele, mânca vișine cu pumnul și câte cinci, șase mere crude, dar fiecare „leac” îi întețea durerea. În sfârșit, într-o zi, cu gândul că: – „O să-mi ia cufureala!” – năutul prăjit, pe care îl băgase cu sila în burtă, începu să-i bolborosească în stomac. Se scăpă pe el la cafenea, iar când ajunse acasă, nevestele lui, Hacer și Esma, îl așezară cu greu în pat.

Pentru că obloanele ferestrelor erau închise, în mijlocul camerei în care lumina intra doar pe ușă, aștepta, întins pe spate pe un mindir subțire și cu ochii ațintiți la paiele care ieșeau dintre bârnele de lemn din tavan, ba adormind, ba trezindu-se. Slăbise foarte mult și din cauza asta îl dureau oasele pe salteaua aceea subțire ca o foaie de plăcintă. Se uita la plăpumile pline de lână care zăceau aruncate întru-un colț al odăii și se gândea cât de bine ar fi dormit pe ele. În ciuda insistențelor nevestelor sale, nu le puse să i le întindă, gândindu-se că le-ar fi murdărit. Acum înjura boala asta care îl condamnase să zacă ascuns în odaie. Prima lui nevastă, Hacer, cu care trăise de patruzeci și cinci de ani:

– Să așternem două plăpumi, Kerim Aga… Să te odihnești măcar la bătrânețe… O să iei plăpumile cu lână lângă tine în mormânt? supărată că nu acceptase. Dar îi dădu dreptate gândindu-se că în asemenea vremuri o astfel de plapumă nu ar costa mai jos de patruzeci de lire.

Hacer se duse la vie să adune frunze pentru sarmale, iar nevasta mai tânără, Esma, își luă copilul de trei ani și plecă cu rufele spre spălătorie.

Kerim Aga rămase acasă singur, singurel. Of, dar el nu era un copil, astfel încât nu stătea confortabil cu gândul că, la insistențele nevestei sale, Esma, vecina lor, văduva Makbule venise să stea la căpătâiul lui. Când trecea pe acolo, din când în când, putea să umble prin casă fără știrea nimănui și să fure ceva, și chiar dacă nu făcea asta, să i se dea 4 kilograme de grăunțe, pentru ce… practic ca să stea… nu se putea așa ceva.

Kerim Aga se gândi: „Oare s-a întors prima mea nevastă?”. Dacă omul știa lucrul ăsta, putea să-și rânduiască și el treburile, să le rezolve, să îi spună locul unde își ținea banii și să moară liniștit.

Deodată simți o durere în stomac. Vru să se ridice ca să iasă afară, dar nu avea deloc putere. Sprijinindu-se cu mâinile osoase, se putu ridica doar cât să se pună în fund, dar imediat fața i se schimonosi, începu să respire din ce în ce mai repede, se prăbuși pe spate și leșină.

Se trezi iar când auzi că bate cineva cu putere în ușa de la stradă. Veneau voci de jos.

– Cine e acolo? mormăi.

Pentru că vocea i se auzi mult prea încet, Esma îi răspunse:

– A venit fata cafegiului Riza Ceauș, vrea un coș de vișine!

Cu vocea stinsă, încercând să se îndrepte, Kerim Aga:

– Dă-i cu douăzeci de bani!

De jos se tot auzeau cuvinte, Esma strigă:

– A venit cu cincisprezece bani!

– Nu se poate, douăzeci!

După care, respirând sacadat:

– Adu coșul să văd!

Esma, luă coșul adus de fata lui Riza Ceavuș și îl duse sus. Kerim Aga arătă cu degetul un pic mai jos decât gura coșului:

– Umple-l până aici și dă-i-l.

După ce plecă fata și se închise ușa, luă cei cincisprezece bani aduși de Esma și îi puse în punguța de sub pernă.

Veni și Hacer, era jos și lega măgarul.

De pe strada care dădea spre ferestrele cu obloane închise se auzeau zgomotele făcute de vacile care treceau și țipetele copiilor.

Hacer urcă cu frunzele aduse de la vie și i le arătă soțului ei. Kerim Aga, după ce le cântări din priviri:

– Mâine le duci la târg în oraș. Să nu le dai mai jos de două hârtii!

După care se întoarse spre Esma:

– Oh, Doamne, tare mă mai arde… Fă-mi un șerbet din melasă acră de struguri și adu-mi.

Esma coborî și urcă dup câteva momente:

– Nu a mai rămas melasă de struguri în borcan, dă-mi cheia ca să iau din dulap!

– Dar cât de repede l-ați terminat? Îl beți în loc de apă, ce faceți? Fă din melasă dulce.

– Nici melasă dulce nu mai e. Dă cheia aia!

– Să vi se usuce mâinile, nu mai vreau!

Femeile coborâră, după ce îi schimbară așternutul lui Kerim Aga. Pe întuneric, mâncară câte o bucată de lipie cu puțin iaurt rămas de trei zile. Când fiul lui Esma, micul Necati, spuse că nu s-a săturat, fără știrea celui de sus, puseră în fața copilului o mână de vișine.

Când urcară la Kerim Aga, văzură că bătrânul iar se scăpase pe el și că se agita și icnea în pat. Esma se sperie. Hacer:

– De ce te sperii? De șase ani dormi lângă el! Ține-l ca să curățăm sub el!

Rostogolindu-l ba în dreapta, ba în stânga, îl curățară pe bolnav. Avea febră mare. Oasele șoldurilor i se vedeau ascuțite prin piele.

Esma:

– Oare moare?

Hacer, cu mâinile ei uscate, îl acoperi pe bolnav cu plapuma:

– Desigur că moare… La câți ani are…

– Are șaptezeci?

– Trebuie să aibă… Nevasta care i-a murit înainte să mă ia pe mine i-a lăsat doi fii, unul a murit în război, unul e în pușcărie… Dacă primul meu fiu ar fi trăit, acum ar fi avut patruzeci de ani.

Esma nu înțelesese mai nimic din aceste calcule, așa că tăcu.

Necati adormise pe saltea. Pentru că odaia se întunecase, Esma aprinse lampa cu gaz de deasupra cuptorului. Pentru câteva momente, au stat așa și au așteptat, fără să scoată niciun sunet, după care stinseră lampa și se ghemuiră fiecare într-un colț.

Aproape de miezul nopții, începu un mormăit din patul din mijlocul odăii. Hacer se trezi prima și o căută pe Esma, târându-se și pipăind prin jur,:

– Trezește-te, fată, trezește-te… Își dă duhul acum!

Dar Esma, la cei douăzeci și patru de ani ai ei, nu se putea trezi așa ușor din somn. Hacer, ridicându-și vocea:

– Scoală-te, fată!… Scoală-te și cheamă-l pe cirac… Cred că Kerim Aga întinde copita!

Micul Necati se trezi înaintea lui Esma și începu să plângă. Mormăitul bolnavului continua.

Tânăra femeie:

– Ce s-a întâmplat? A pățit ceva copilul? zise, trezindu-se speriată.

– Nu copilului, fată… Bătrânului i se întâmplă ceva!

Esma se sculă căscând și întinzându-se și se duse spre cuptor să ia lampa, dar se împiedică de piciorul bolnavului și căzu țipând.

Căutându-se cu mâinile de chibrituri se sperie de liniștea camerei. Necati adormise la loc și bolnavul nu mai scotea niciun sunet.

– A murit sau ce, Hacer?

– De unde să știu eu, fată? Aprinde lampa!

Cu mâinile tremurând găsi chibritul. Lumina chioară și roșiatică care bătea de jos îi lumină gura și ochii aiuriți de somn a tinerei femei, iar umbra mărită și deformată a capului ei era împrăștiată pe tavan. Toate lucrurile din cameră, chiar și părul desfăcut și răvășit al lui Hacer, care își freca ochii stând în pat, păreau vopsite în portocaliu. Necati dormea cu picioarele noroioase întinse și respirând cu gura întredeschisă.

În patul din mijlocul odăii, Kerim Aga dormea fără să se miște. Chipul îi era atât de alb încât nici măcar lumina lămpii nu putea să acopere această lipsă de culoare. Cu ochii întredeschiși, aceștia străluceau înghețați ca niște nasturi din sidef. Bărbia acoperită de o barbă rară îi căzuse în piept și puțin spre stânga, iar vârful nasului, din ale cărui nări îi ieșeau fire albe de păr, se ascuțise.

Esma scăpă un țipăt din cauza fricii și fugi spre ușa odăii. Dar Hacer sări din loc și o apucă de fustă:

– Taci, fată! De ce țipi? Uite că a murit! Hai să-i legăm bărbia.

– Știu și eu, surioară Hacer?

– Hai, când era viu cine a știut să se căsătorească cu el și să i se bage la piept, acum ți-e frică să-l atingi când e mort?

Femeia tânără, cuprinsă de o teamă uriașă pe care nu o înțelegea, o imploră pe tovarășa ei:

– Surioară Hacer, nu am vrut eu să mă căsătoresc cu el, tata m-a dat cu zorul…

Stătu un pic și așteptă un răspuns, iar când văzu că femeia mai în vârstă nu o bagă în seamă și se chinuie cu mortul:

– Să îi anunțăm pe vecini!

– Și ce să facă vecinii? Să știi că Kerim Aga nu o să se întoarcă din morți dacă sculăm toată lumea în toiul nopții!

Se aplecă lângă bărbatul ei și îi legă bărbia. Picioarele subțiri și ghemuite la burtă ale mortului nu se puteau întinde de niciun fel. Hacer apăsa cu amândouă mâinile pe genunchii lui, dar cum își lua mâinile, genunchii i se chirceau la loc.

Esma stătea lăsată pe vine în fața lui Hacer și se uita cu ochii bulbucați ba la ea, ba la bărbatul ei. La cei douăzeci și patru de ani ai săi, nu văzuse mort atât îndeaproape, până acum.

Hacer îi ridică mâna lui Kerim Aga și căută ceva sub ea, dar când nu găsi nimic, îl întoarse într-o parte pe mort și căută sub el:

– Aici era! mormăi ea.

– Ce căutai?

Nu îi răspunse. Ținea cu mâna șnurul chiloților mortului și încerca să desfacă cu dinții nodul de la un capăt. După câteva încercări, întinse șnurul spre Esma:

– Desfă-l tu, eu nu mai am dinți.

După ce reuși să-l desfacă, căzură de pe șnur două chei legate una de cealaltă. Hacer luă cheile de pe jos și se duse spre ușa și privind în spatele ei:

– Hai, fată, vino! Să deschidem cufărul, să vedem, ce are? Mâine, poimâine vine nevasta fiului din pușcărie și nouă nu ne mai rămâne nimic.

Esma se însufleți deodată:

– Cum adică nu ne mai rămâne nimic? arătând cu mâna spre micul Necati, care dormea pe saltea. Copilul ăsta nu e al lui? Nimeni nu o să-i ia dreptul.

Hacer zâmbi cu milă:

– N-ai tu habar cum merge lumea asta. Tu ești a doua soție… Nu te-ai căsătorit cu acte… Nimeni nu o să recunoască dreptul lui Necati la moștenire.

Esma nu o crezu:

– Copilul al cui copil este? Lumea știe… Nu e vreun copil din flori!

Dar în ea intrase o urmă de îndoială. Păși în urma lui Hacer. Deschiseră cufărul de la parter. În el erau câteva cămăși, o vestă din pânză, câteva perechi de ciorapi din lână, o tabacheră din argint, un pistol cu cremene, un cuțit pentru vie. Au cotrobăit printre lucruri de vreo trei ori, dar nu au găsit niciun ban.

Hacer:

– Poate i-a îngropat!

– Da! Sigur i-a îngropat!

– Oare unde?

– Cine știe?

– Fată, ție nu ți-a spus nimic?

– De unde și până unde? Nu mi-a zis nimic!

– Păcat… Ești și tânără… De ce nu l-ai făcut într-o noapte să-ți spună locul?

Esma se înroși la față și privi în jos. Hacer:

– Să mergem sus și să căutăm prin haine!

Printre hainele lui Kerim Aga au găsit o batistă, un ceas cu brățară din argint și șaptesprezece lire.

Hacer părea că se enervase că nu găsiseră ce căutau:

– Patruzeci de ani l-am suportat și m-am chinuit… A luat a doua soție, peste mie, nici un cuvințel nu am spus, uite, acum s-a dus fără să spună unde a îngropat banii… Ducă-s-ar în mormânt!

– Uite că s-a dus, Hacer, soro!

– Să nu aibă parte de liniște în mormânt… Până o să murim, o să fim nevoite să lucrăm pe ogor și în vie! Hai să împărțim banii ăștia!

A împărțit cele șaptesprezece lire cu Esma, dar ei i-a dat opt lire și ea și-a oprit nouă lire. Ba chiar și ceasul cu brățară de argint l-a băgat în buzunarul ei.

După care au început iar să caute prin casă. Pe sub saltele, peste tot, nici bârnele din tavan n-au scăpat necăutate, n-au găsit nimic.

Esma, transpirată și acoperită de praf din cap până-n picioare, renunțând la a mai căuta:

– Soră Hacer… Se poate oare să nu fi avut niciun ban?

– Să-i mănânce șacalii cadavrul, cum să nu aibă? De când am ajuns în casa asta am muncit ca un argat… și el a muncit… de șase ani și tu ai muncit… trebuie să fie ceva pe aici… În fiecare an, câștiga șase, șapte sute de bancnote vânzând grăunțe, pe lângă vișine, struguri…

Dar și Hacer obosise să mai caute. Luă cheia mai mare dintre cele două care erau agățate de șnurul mortului, se gândi:

– Hai, să coborâm și să deschidem ușa încuiată, să facem ceva de mâncare, să facem niște turte… zise și continuă, mai mult ca și cum ar fi vorbit cu ea însăși:

– Să nu-și găsească somnul de veci… Patruzeci de ani am stat în casa asta, am muncit și am tras ca proasta, o zi n-am mâncat și eu pe săturate… Niciun cuvânt n-am scos… Mi-am zis că într-o zi tot o să moară și o să-mi rămână mie totul… S-a dus și a luat toți banii cu el, fără frică de Dumnezeu.

Se întoarse iar spre Esma:

– Ce te uiți la mine, fato? Crezi ca ești norocoasă că încă ești tânără? Cine o să te ia pe tine cu plodul ăla în brațe? Când o să ajungi să dai cu sapa pe ogor, o să-ți vină mintea la cap! Hai, nu mai sta… Să mergem să vedem ce e pe acolo, să mâncăm pe săturate…

Deschiseră ușa cămării și scoaseră tot ce puteau căra în brațe, făină, unt, tăiței, melasă, aprinseră cuptorul și, în lumina flăcărilor care se înălțau pocnind, stând spate în spate, fără oprire, au frământat aluaturi, au întins foi, au fiert ciorbă, au făcut șerbet din melasă, au uns pe turtele lor gem. Când deja nu mai puteau înghiți dumicatele, se opriră din mâncat să vorbească. După ce îl înjurară pe Kerim Aga, se apucară iar să prăjească câte ceva și să mănânce.

Când începu să se lumineze afară, amândouă abia mai puteau să se miște, dar zgomotul cirezii de vite care trecea prin fața porții le aminti că nu mai puteau aștepta și că era cel mai bun moment să dea de veste vecinilor din sat de nenorocirea care a avut loc.

Urcară la catul de sus, Hacer își puse pe cap o basma și Esma îl îmbrățișă pe Necati al ei care dormea fără vreo băgare de seamă. Fără să arunce nici măcar o privire la mortul din mijlocul odăii, au coborât și ieșit pe ușa din față. Începură să țipe și să jelească, acoperind cu sunetul lor casele și străzile din vecinătate. Hacer:

– Of, vecini! S-a dus… S-a dus fără să se sature de lumea asta! țipă plângând, iar Esma, legănându-și în brațe copilul care țipa, abia sculat din somn și care nu înțelegea ce se întâmplă:

– Vai de Necati al meu care a rămas orfan la trei ani! împrăștiind urletele ei în tot satul.