Pagini dintr-un jurnal de suflet: Elena si franturi din vizitele sale la Istanbul

O invităm așadar pe prietena noastră să începă firul poveștii. Aceasta începe așa: „Primul drum în Turcia a fost în anul 2007, la Istanbul. Era vacanța de Paști si fusesem întrebați cu ceva vreme înainte dacă am vrea sa mergem într-o excursie de cinci zile la Istanbul, cu autocarul, cu profesorii, elevii și părinții doritori. Am spus că da, deoarece nu mai fusesem niciodată și părea ceva atrăgător, mai ales după ce începusem să ne familiarizăm un pic cu ceea ce înseamnă cultura turcă.

Drumul nu a fost foarte obositor, cu toate că era pentru prima dată când mergeam într-o excursie cu autocarul pe așa o distanță mare. Am plecat pe la nouă seara din București și, dupa vreo 2 opriri, una la graniță și una la intrarea în Istanbul, am ajuns la destinație! Prima impresie a fost uluitoare – un oraș mare, cu șosele largi, plin de flori (ulterior am aflat ca era Festivalul Lalelelor și de aceea peste tot era plin de lalele de toate culorile și formele).

Am ajuns la un hotel în Fındıkzade, unde trebuia sa ne cazăm. După terminarea formalităților de cazare, am fost să luam micul dejun la restaurantul hotelului, deoarece ne aștepta o zi lunga de plimbat prin oraș, după cum am fost anunțați. Eram cam 80-100 de persoane, părinți, elevi de la clasele 1-12 și chiar foști elevi din anii anteriori, profesori, pe scurt, două autocare pline. După ce am terminat de mâncat, am ieșit repede în fața hotelului să ne îmbarcăm în autocare. Am fost fascinată de curățenia orașului și de pasajele mari peste linia de tramvai. Eram într-un oraș european, ușor de asimilat cu Viena sau München-ul. Nu voi descrie pas cu pas cele cinci zile petrecute în Istanbul, deoarece aș putea scrie o carte întreagă!

Am revenit în ţară cu o sumedenie de impresii care se zbăteau sa încapă în mintea mea; era ca un fel de luptă care se dădea între ideile preconcepute, proaste, pe care le avusesem despre această țară și despre locuitorii ei și ceea ce găsisem și simțisem în cele cinci zile petrecute acolo. Mi-au trebuit câteva zile, timp în care am revăzut pozele făcute cu fiecare ocazie, ca să pot sa îmi formez o părere despre Istanbul… și totuși ceva lipsea; pentru că totul fusese făcut ca un tur de forță, simțeam încă un gol, un gol care voia să se umple… și atunci am zis ca trebuie sa mai mergem o dată.

Revenirea a fost peste 2 ani, când am mers pe cont propriu, cu familia, pentru o săptămână. Deoarece cu doi ani înainte văzusem tot ceea ce înseamna Istanbulul istoric, ne-am propus sa străbatem orașul la pas, cu harta în mâna, pierzându-ne pe strazile pline de viață și culoare, descoperind mereu câte ceva nou, care ne fascina. M-am întors acasă cu inima plină de amintiri plăcute – acel gol se umpluse în sfârșit! Dar aventura nu a luase sfârșit!

Pe măsură ce progresam cu limba turcă, dorul de Istanbul a revenit și un gând a început sa mi se strecoare în minte… și dacă aș pleca iar, să văd orașul dar nu ca un turist, ci ca un simplu om al locurilor, oare m-aș descurca? Așa că atunci când mi s-a ivit ocazia, mi-am făcut rezervare pentru un final de săptămânp pe cont propiu, la Istanbul. De data asta, singură… Când am coborât pentru prima dată singură din avion, am avut o ușoară emoție; încercam să îmi rememorez planul pe care mi-l facusem cu o săptămână îninte de ”marea aventură”. Nu voiam să scot harta ca să nu atrag atenția asupra mea. Doar citisem și mă pregătisem dinainte, așa că trebuia să reușesc.

Cum nu putusem schimba lire turcești din București, am făcut-o la aterizare, după ce mi-am recuperat micul bagaj. Am căutat rapid ieșirea din aeroport, încercand să nu zăbovesc cu privirea prea mult peste indicatoare. Totul era mai simplu decât îmi imaginasem, deoarece orice lucru era semnalizat, așa încât era imposibil să te pierzi. M-am îndreptat spre metrou… mă simțeam de parcă veneam acasă – era un sentiment straniu, dar adevărat. M-am oprit lângă automatul de jetoane și mi-am luat câteva, ca să nu fie nevoie să mai cumpăr în ziua aceea. Am intrat la metrou și m-am amestecat în mulțime, așteptând cuminte, ca toți cei din jurul meu. Urmăream oamenii cu coada ochiului, ma fascinau… Am urcat și m-am așezat pe un scaun astfel încât să pot coborî cu ușurință.

Ajunsă la hotel, mi-am luat inima în dinți și am intrat cu un zâmbet larg spunând Merhaba!. Restul dialogului a fost în turcă, chiar dacă în el s-au strecurat și ceva pauze, căutându-mi atent cuvintele. Recepționerul zâmbea și continua să vorbeasca cu mine în turcă, ceea ce îmi dădea încredere. Cât timp mi-a verificat rezervarea m-a întrebat de unde sunt, cu toate că ținea pașaportul meu în mână. Apoi m-a întrebat cum am învațat turca și m-a felicitat cu un Mașallah! – Să nu vă fie de deochi! Eram fericită… reușisem!

Am ieșit să mă plimb pe stradă, încercând să nu mă uit la vitrine, chiar dacă mă fascinau. Cum îmi doream să mănânc o baklava și să beau un ceai, ca să imi revin un pic după toate emoțiile călătoriei, am intrat la Hafız Mustafa, chiar vis-a-vis de gara Sirkeci; era un loc unde mâncasem baklavale și rămăsesem cu nostalgia locului. Pentru că locația este frecventată atât de turiști cât și de către localnici, la intrare am fost întămpinată cu ”tradiționalul” Wellcome! – Bine ați venit! în limba engleză, la care eu am răspuns cu aerul cel mai natural din lume Hoș bulduk! – varianta turcească pentru Bine v-am găsit!. Bineînteles că am fost poftită să intru cu buyurun și mi s-a dat să gust o bucată de rahat minunat. Am urcat la etaj ca să pot să ma delectez cu priveliștea de sus a zonei și, pentru că era destul de gol, m-am așezat la o masă de două-trei persoane. Imediat a venit un ospătar care mi-a urat în turcă bine am venit și m-a întrebat ce doresc să comand. Restul a venit de la sine; emoțiile îmi trecuseră și, chiar dacă nu vorbeam foarte repede în limba turcă, vorbeam cursiv! Și, pe măsură ce vorbeam, cuvintele mi se strecurau printre buze singure, căutându-și drumul parcă fără ajutorul meu… Nu știu cum au trecut cele trei zile. La plecare am primit de la recepție o cutie cu rahat turcesc. Când avionul s-a ridicat, îndreptându-se spre casă, am simțit un mare gol în suflet… Parcă plecam de acasă… ”Voi reveni” mi-am zis în sinea mea… Și m-am ținut de cuvânt… De câte ori am putut, am fugit la Istanbul pentru un week-end, ca să fiu acolo unde inima mea se simțea împlinită.”