Interviu cu Zoltan Andras – De la ”Sarmalele reci”, la cele turcești

București, Calea Victoriei. Este o dimineață cu un soare orbitor și prima zi adevărată de primăvară din anul acesta. Să fie oare vorba de un semn? După o discuție fascinantă de două ore, am putea spune răspicat… da! Am regăsit căldura blândă a soarelui mult așteptat în privirea și zâmbetul unui om special, pe care am avut marea onoare să-l ascultăm povestind despre… Turcia!

Zoltan, solistul îndrăgitei trupe Sarmalele Reci, nu mai are nevoie de nicio prezentare. Omul Zoltan trebuie descoperit însă în tihnă, cu mirare, cu recunoștință pentru energia fantastică pe care o transmite, în fața unui pahar de ceai turcesc, așa cum am făcut noi. Cum a ajuns el, de la solistul unei trupe renumite din țara noastră la o persoană care, atunci când vorbește, spune trei cuvinte din cinci în limba turcă? Acesta este motivul pentru care am decis să-i propunem realizarea unui interviu în exclusivitate pentru turcalaunceai.ro!

Cu mare deschidere și prietenie a fost de acord. Și… iată-ne față în față! Proiectul Turca La Un Ceai ne prilejuiește din ce în ce mai des întâlniri cu oameni extraordinari, care transmit prin ceea ce sunt o stare fantastică de bine, și care, prin cunoștințele și gradul de înțelepciune și maturitate pe care îl au, fac din aceste întâlniri adevărate experiențe revelatoare.

Interviul

– Îți mulțumim în numele întregii comunități Turca La Un Ceai pentru deschiderea pe care ai avut-o față de propunerea de a ne acorda un interviu. Spune-ne cum au ajuns Zoltan şi Turca La Un Ceai față în față?

Ne-am întâlnit pentru că Roxana Chivu, care este și ea pe forumul vostru și care este și ea pasionată de limba turcă și de călătorii în Turcia, mi-a fost colegă de facultate, noi am fost colegi de an. Am păstrat legătura pe Facebook. Știu că ea călătorește mult mai des decât mine în Turcia și, la un moment dat, am căutat ajutor să găsesc o persoană care să-mi scrie un text în limba turcă, o poezie pentru un cântec. Și ea îmi promisese că o să mă ajute, dar ulterior a uitat. Am reluat legătura cu ea, i-am pus din nou întrebarea și ea mi-a zis: ”Uite, știu de grupul aceasta de discuții, de forumul aceasta (Turca La Un Ceai) și ce-ar fi să-i contactezi pe ei?”

– Ai nevoie de un text pentru o melodie pe care o vei interpreta la un festival din Turcia…

Da, pe 16 mai anul acesta, merg cu unul dintre grupurile mele la Istanbul. Am două grupuri, ”Sarmalele reci” este unul dintre ele, pe care toată lumea îl știe, sau foarte mulți oameni îl știu (chiar și șoferii de taxi, dacă-i întrebi) și mai am un grup mai puțin cunoscut, dar care în anumite cercuri e foarte plăcut, și anume: Jazzapella. E un grup a capella, alcătuit numai din voci (trei voci feminine, trei voci masculine) și suntem invitați la un spectacol organizat în colaborare cu Institutul Cultural Român – ”Voci de români, armonii de jazz – Trupa Jazzappella în premieră la Istanbul”. Și ne-am gândit că, pe lângă ceea ce ei așteaptă (ei se așteaptă să cântăm și ceva pe românește) avem și piesele noastre preferate, care sunt standarde de jazz, sunt și piese în franceză și în engleză. Standardele sînt niște piese ”clasice” de jazz care constituie un soi de catalog de teme pe care toți muzicienii de jazz le interpretează în mod original. Când avem program de Crăciun, cântăm și colinde în diverse limbi, inclusiv în maghiară, și poate o să cântăm și alte cântece în alte limbi. Eu cred că e frumos să ai o deschidere culturală și universală, world music, cum se zice. M-am gândit ca în programul acela să fie și o piesă în limba turcă și, de fapt, aceasta este o idee veche de-a mea. Pornind de la această idee că poți cânta în toate limbile și că există cântece frumoase în multe limbi (sau că poți să cânți un cântec nou într-o altă limbă decât româna sau engleza sau limbile populare în general) înainte să știu că o să mergem la acest eveniment, mi-am imaginat ce frumos ar fi să mergem la un spectacol la Istanbul (unde este o scenă muzicală foarte activă și multicoloră) și m-am gândit că și noi ne-am potrivi foarte bine în peisajul respectiv.

– Mult succes la spectacol, suntem convinși că va ieși ceva foarte frumos! Următoarea întrebare pe care dorim să ți-o adresăm este: Turcia și tu. Cum v-ați cunoscut?

Prima mea experiență cu Turcia a fost în anul 2000. Dar despre ea nu o să vorbesc foarte mult pentru că nu a fost una total reușită. A fost parțial reușită. Am trecut pe la Efes, pe la Asos, în locurile acestea cu situri arheologice de pe coasta de vest, de la Mareea Egee. Însă ca vacanță în care stai la mare nu a fost în totalitate reușită, deși am găsit, tot așa, printr-un ”far călăuzitor” Milli Parkı (Parc Național), de lângă Kușadası, o rezervație naturală, foarte frumoasă. Acolo am găsit niște plaje frumoase și relativ curate și nepopulate, însă așa, ca experiență generală, nu a fost pe gustul meu de acum, iar pe gustul meu de atunci, cu atât mai puțin. Însă lucrurile s-au schimbat în bine, adică m-am lăsat cucerit de Turcia după ce niște prieteni de-ai mei, care sunt foarte călători și sunt dornici de multe experiențe diferite, ne-au povestit despre Turcia. Eram în vacanță la ei, în vizită, ei stăteau  atunci la Budapesta, deși ei sunt bucureșteni, au stat vreo cinci, șase, opt ani la Budapesta (acum stau în Austria, dupa ce, între timp, au fost la Singapor, au locuit în multe locuri și, ca atare, sunt oameni care își petrec vacanțele în diverse locuri). Povestindu-ne despre diverse locuri în care au fost, în sudul Franței și în Spania, și nu știu pe unde, și nu știu pe unde, ne-au spus: ”Dar să vedeți ce experiențe am avut în Turcia! Ne-am dus la Kaș, ne-a dus un șofer nebun, care să vedeți pe unde ne-a luat, ce aventuri am avut, și pe ce drumuri ne-a dus!” Și, printre altele, au spus așa, în trecere, și că au fost pe o plajă foarte frumoasă, la Patara. Și noi, din toate aceste povestiri, am reținut foarte vag ce au zis ei. Am reținut că șoferul era nebun, că mașina era o rablă care nu te așteptai să te ducă cu bine la destinație. Și, într-un an, în 2007, am început să căutăm noi pe la începutul anului plaje naturale, frumoase, parcuri și rezervații naturale. Eu ștersesem Milli Parkı de pe listă pentru că nu stătusem într-un loc foarte ok, stătusem undeva pe lângă Kușadası, la o vilă care nu mi-a plăcut, nu fusese o experiență prea grozavă și fugeam de locurile acestea pe care eu le numeam ”gen Costineşti”: foarte aglomerate, nu foarte bine ordonate și nu foarte cochete, ca să definesc care era problema mea. Nu m-au impresionat talciocurile acestea foarte pestrițe, unde nu există urmă de cultură. Eu la Kușadası n-am descoperit decât acele hoteluri îngrozitoare, betoane, unde nu am stat, am stat pe lângă ele, undeva la marginea stațiunii și tot nu mi-a plăcut pentru că era în vecinatate cu această zonă care nu-mi spunea nimic. Am căutat în Brazilia, am căutat în Maroc, am căutat peste tot pe internet, până când am găsit o recomandare: cea mai buna plajă din Turcia: Patara! Și atunci am zis: ”Stai așa, că ne-au povestit prietenii noștri cum au fost ei la Kaș și cum au trecut ei pe la Patara și ce frumos era acolo!” Și am zis: ”Gata!” Am căutat și am găsit o pensiune a unei englezoaice măritate cu un turc. Toată prezentarea era foarte frumoasă și am zis: ”Gata! Acolo mergem!” Ne-am urcat urcat în mașină și ne-am dus la Patara în mai. Apa reeeece! Dar ei erau foarte profesioniști în ceea ce privește turismul pentru că aveau și au multe grupuri de englezi, standardele sunt bune, ei sunt atenți la tot ceea ce oferă. Nu este ceva supradimensionat, este o afacere de familie. Noi asta căutam: căutam un loc liniștit, iar acest sat este alcătuit din case cu maxim un etaj, mici afaceri de familie. Satul este lângă vatra unei foste așezări antice, unde este un sit arheologic la care se lucrează în fiecare an. Vin studenți la arheologie și sapă. Mai sunt și două amfitreatre, urmele unor terme, un loc foarte impresionant. Și pentru că este sit arheologic și parc național  pe a cărui plajă își depun ouăle broaștele țestoase Caretta Caretta, s-au luat niste măsuri foarte stricte ca oamenii să nu construiască în interiorul sitului și ca în sat să nu se ridice hoteluri mari. Au fost niște mici excepții undeva, pe dealuri, niște hoteluri mai măricele, dar în sat sunt căsuțe, case, și este liniștit. Oamenii păstrează acest caracter pentru că acolo vin englezi, olandezi, nemți, francezi, italieni. Vin foarte mulți turci în vacanță, și ei vor să păstreze acest caracter. Chiar dacă vine un autocar cu turiști, pentru că locul este faimos, vin turistii, merg la plaja…. Pe plajă este o porțiune de 200-300 de metri în jurul unui mic restaurant-bar cu umbrele, cu șemsiye, și, în rest, nu este nimic. În rest este doar nisip. Sunt 18 km de nisip, plajă cu lățime de 50-70 de metri, deci o plajă foarte lată. Este cea mai lungă din Turcia. Această plajă este întreruptă și de un râu, care se varsă ca într-un peisaj de deltă, foarte liniștit, cu multă vegetație pe maluri. Apa dulce pornește de undeva de la munte și are și porțiuni foarte repezi pe care se face canoe. Mergi de acolo, de unde aproape te răstoarnă, acolo unde nici nu observi că te miști, că înaintezi. Te uiți pe mal la broaștele țestoase și la diverse alte animale din păpuriș și, la un moment dat, ajungi și la mare. Toate lucrurile acestea sunt organizate de localnici pentru că ei știu să supraviețuiască și să-și organizeze activitățile creându-ți un sejur cât mai colorat, cât mai variat. Ei spuneau: ”Avem și un microbuz, vă putem duce să vizitați diverse alte locuri, uite, facem o excursie de o zi la o cetate, apoi vă ducem să vizitați alt sit arheologic…”

– Nu te lasă să te plictisești, nu mai vrei la plajă, uite, ai alte opțiuni…

Una dintre primele excursii a fost la Myra, loc cunoscut în toată lumea pentru un faimos cetățean patarez, Sf. Nicolae. El s-a născut la Patara, care fusese un oraș portuar, de aceea fusese așa de înfloritor. Orașul a decăzut după ce, după multe cutremure, portul s-a închis și nu a mai fost posibilă circulația. La fel s-a întâmplat și cu Myra. Sunt multe astfel de orașe înfloritoare care au decăzut și, încetul cu încetul, comerțul și toate celelalte le-au ocolit și nici oamenii n-au mai putut să trăiască acolo la fel de bine. După aceste catastrofe naturale, portul s-a închis, a venit foarte mult nisip, nu s-a mai putut circula și așa face destinul că civilizația se mută în alte locuri. Myra a fost un asemenea loc. Acolo există și o biserică la care a slujit Sf. Nicolae și care este, bineînțeles, un loc de pelerinaj pentru turiști. Aceștia pot să vadă ”biserica lui Noel Baba” și să-și facă poze. Dar biserica este foarte frumoasă si poate fi vizitată pentru că a fost bine păstrată și conservată. De atunci, am tot revenit la Patara.

– Deci vacanța în Patara a fost momentul în care te-ai îndrăgostit de Turcia…

Da, pentru că a fost pe lungimea mea de undă. Eu locuiesc într-un oraș mare, îmi plac orașele mari, am locuit foarte des în orașe mari, și în copilărie. Prima mea experiență în afara Bucureștiului și a Clujului a fost Budapesta care este și mai cosmopolit și mai dezvoltat decât Bucureștiul, apoi multe alte experiențe în Occident, în Europa Occidentală, unde întotdeauna m-am simțit bine, în marile aglomerări urbane. Cu toate acestea, am crescut foarte mult la țară și îmi place mult mai mult la țară. Dacă mă întrebi unde mi-ar plăcea să-mi petrec timp când nu muncesc în oraș, aș răspunde ”La țară”, unde te duci în natură, unde găsești o multitudine de lucruri de făcut și care sunt la fel de interesante pe cât sunt mersul într-o bibliotecă, sau a te duce la un concert, a te întâlni cu niște prieteni și a face planuri. Locurile acestea din natură, în care treci printr-o pădure – acum descriu experiența de la Patara – sunt fascinante. Te urci pe un munte, treci printr-o pădure de pini și ajungi la capătul ei. Acolo dai peste dune de nisip pline de tufe de leandru și cobori de pe dunele de nisip pe plajă, unde nu este nici țipenie de om!

– Asta se întâmpla în 2007, poate în 2018 au mai venit turiști…

Nu, că ne-am dus aproape în fiecare an, cu o singură excepție. A fost un singur an în care nu ne-am dus, de fapt au fost doi: într-un an nu am ajuns pentru că s-a născut băiatul nostru și în alt an am zis: ”Hai să încercăm să mergem în Grecia.” Am fost în Sithonia, tot așa, undeva la marginea unui oraș, tot undeva în natură, dar nu mi-a plăcut la fel de mult ca Turcia. N-am regăsit aceeași atmosferă. Natura este natură peste tot, liniștea este liniște peste tot, dar la acestea se adaugă și sfera umană. Nu atât sfera culturală pentru că, nu-i așa, într-un sat oamenii sunt simpli, nu sunt cultivați. Dacă le dai bună ziua în turcă deja se miră! Pentru ei este extraordinar că le spui ”Merhaba!” și îți spun: ”Ești prietenul meu, arkadașım!” şi se bat cu tine pe burtă în clipa în care văd că îți place la ei. Și au o căldură, o naivitate – evident că vor să-și vândă marfa – dar în același timp poți să vezi că nu au o crustă de ipocrizie pe ei cum o are occidentalul.

– Crezi că ospitalitatea turcilor, faimoasă în toată lumea, este una reală sau este vorba de un rol, de o actorie pentru a ”lua fața” turiștilor?

E o întrebare bună! Sigur, dacă te duci în Istanbul sau în Izmir, sau într-o aglomerare urbană unde au devenit și ei destul de sofisticați, poți să dai peste oameni care deja au un reflex în a-ți vinde o marfă mai slabă și să-ți ia banii. Desigur, dacă te-ai prins cum e cu turcii, atunci începi și negociezi și atunci deja devii mai prieten cu ei. Pentru că ei, dintr-o dată, nu te mai consideră numai un turist, ci devii de-al lor și atunci mai scapi de o coajă de falsitate, dai de omul mai adevărat. Din clipa în care ai început să negociezi, deja ai intrat în elementul lui. Și dacă nu negociezi doar ca să-ți lase puțin din preț și te încăpățânezi și negociezi, deci devii și mai turc, vezi că e și mai fericit. Am avut o experiență la Istanbul în care, la miezul nopții, ne-am dus într-un magazin de covoare și am luat niște kilim (covorașe decorative cu motive otomane) foarte frumoase și am negociat jumătate de oră. Ne-au arătat toate covoarele din magazin, că așa se face, dar apoi, când ne-am ales cele două covorașe care ne-au plăcut și am negociat, sunt convins că a fost foarte fericit după ce am plecat. Se vedea că nu este nemulțumit, deși obținusem o reducere substanțială, se vedea că e mulțumit, că a fost și pentru el corect, și pentru mine corect Am avut de multe ori această experiență că, intrând pe lungimea lui de undă, e mult mai corect și pentru tine ca mușteriu să pleci nepăcălit, și pentru el, ca negustor, să fie în lumea lui, a negoțului acesta oriental.

– Ei tind să mai lase din preț și doar pentru le spui câteva cuvinte în turcă, nu este așa?

Așa este și însuși faptul că, indiferent în ce limbă te adresezi, tu le arăți că știi care sunt regulile jocului, îi face să te considere mai de-al casei și atunci, cumva, încetul cu încetul, pe măsură ce revii în astfel de locuri, dacă nu ești doar un turist superficial, începi să te simți de-al casei, începi să te familiarizezi cu lucrurile și cu spiritul locului. Niciun ghid turistic nu-ți poate spune chiar totul și am avut o asemenea experiență. Am mers un an sau doi ani la rând în Patara și mâncam în diverse locuri. Nu eram foarte mulțumiți de mâncare. După ce s-a născut băiatul nostru, ne-am dus și cu niște prieteni, și nu stiu de unde au aflat ei, dar au găsit restaurantul cu r mare, taverna cu t mare…

– Lokanta cu L mare…

Da! Lokanta cu L mare: la Osman Bey, care este un bucătar autentic, care gătește foarte bine, care se duce în fiecare zi la piață, care aduce totul taze (proaspăt) și pe care noi nu-l știam! Trecuserăm pe lângă el și nu-l observasem. Prietenii noștri ne-au zis: ”Noi nu mergem azi unde mergeți voi, noi mergem în altă parte. Că l-am descoperit noi și ne place mai mult!” Și le-am zis: ”Noi am fost deja, știm tot, ce vreți să spuneți?” După care am mers și unde au zis ei, ne-am pus întrebarea: ”Dar aici de ce n-am fost niciodată, că aici nici nu sunt așa de multe locuri!” Și, de atunci, acela a devenit locul nostru, casa noastră, a devenit locul în care am fost adoptați de familia care are restaurantul respectiv. El nu arată nicicum grozav, este oarecum improvizat, așa cum sunt majoritatea lucrurilor din Turcia. Nu este vorba de un confort exterior, este vorba de o autenticitate, de o căldură a inimii, despre niște prețuri corecte, de calitatea produsului, de a face cu pricepere lucrurile. Așa am descoperit, încetul cu încetul, noi și noi locuri în care să ne ducem.

– Ce a urmat după aceste vacanțe la mare? Ai ajuns și în marile orașe?

Am fost o dată. Noi în 2007 ne-am dus de două ori în Turcia cu mașina. Este un drum relativ ușor dacă îți place să conduci și dacă ai rezistența la drumuri lungi. În 22 de ore, cu o mică pauză pentru dormit într-o parcare, ajungi din București la Patara. Însă odată ce ai un copil de un an, nu prea poți să faci un asemenea drum. Așa că am zis că cel mai bine era să ne urcăm în avion și  să ajungem în Dalaman cu escală la Istanbul, luăm un avion până în Dalaman și acolo închiriem o mașină, ceea ce am și făcut. De fiecare dată făceam escală la Istanbul și ne întrebam: ”Bine, dar noi când mergem la Istanbul?” Astfel încât a venit și momentul acum opt ani, în 2010, în care am zis să facem un city-break la Istanbul. L-am ”parcat” pe copil la bunici și ne-am dus la Istanbul. Chiar în centrul istoric am găsit un hotel boutique foarte şic şi am stat câteva zile, vreo patru zile care n-au fost de ajuns pentru că, dacă vrei să guști un loc, trebuie să-l iei la pas, ceea ce am și făcut. Am început să mergem pe jos, să căscăm gura, am prins și o vreme foarte bună, înainte de a se răci, în decembrie, când a fost cald, au fost vreo 19-20 de grade. O șansă foarte mare, pentru că, după aceea, era să nu mai putem pleca înapoi în România, pentru că venise iarna și nu mai decolau avioanele! Dar, în acele puține zile, am mers mult pe jos, am văzut și partea istorică, am mers și cu vaporul, am decis să mergem și în zona cu clădiri de birouri, de zgârie nori. Am vrut să vedem toate fațetele sau cât mai multe fațete ale orașului. Nu pot să spun că l-am înțeles pentru că o dată nu ”se pune”. Tocmai de aceea mă bucur că am să revin și că voi avea două-trei zile să mă plimb și să reiau pulsul orașului, mai ales că, în ultimul timp, s-au întâmplat tot felul de lucruri și pe plan politic, atentate. Noi am mai vrut să mergem și nu ne-am dus. Și ne-am trezit că, exact când ne-am dus noi, s-au întâmplat acele lucruri la Aeroportul Atatürk. Deci au fost şi lucruri despre care nu prea vrei să vorbești, îți pare rău că se întâmplă. De data aceasta o să merg foarte liniștit că nu o să se întâmple nimic, deși o să stăm undeva pe lângă Piața Taksim. Îi rog frumos să nu facă nicio manifestație acum, ca să ne putem plimba liniștiți ca niște turiști naivi care nu doresc să fie implicați în genul acesta de acțiuni. Cumva cu orașele mari nu am avut mult de-aface, dar nu este exclus! Atunci când am fost am aflat, vrând-nevrând, că există un club de muzică, că există spectacole. Nu am apucat să merg atunci, dar măcar am aflat de aceste locuri și am zis: ”O dată ar fi bine să ajung aici, să am parte și de viața muzicală.”

– O experiență care ți-a rămas aproape de sufletul tău. Sau poate un loc…

Zona Patara este foarte frumoasă pentru că este çok yeşil (foarte verde), este vie, este un loc care beneficiază din plin de Akdeniz (Marea Mediterană) și cam din 10 în 10 km ai un loc interesant de vizitat. La 10 km de Patara este Kalkan, un fost sat de pescari, acum un orășel turistic foarte bine proporționat, plin de turiști de calitate, adică englezi, nemți, olandezi, foarte multe case renovate, având caracterul păstrat, conservat, foarte cochete, multe dintre ele sunt cumpărate de englezi. Ei au păstrat caracterul lor original și nu le-au denaturat, nu le-au lăsat să se degradeze și atunci ai un oraș turistic plin de viață (dar nu este suprapopulat, supraaglomerat) și ai activitate, ai niște restaurante care au clientelă și care pot să rămână în viață, – asta e important -, ai și oameni care vând lucruri de calitate: una dintre cele mai bune înghețate din Turcia o găsești într-un asemenea loc. Un alt loc foarte frumos este Kaș, un pic mai mare decât Kalkan, la 40 de km de Patara. De fapt, de Kaș am aflat noi prima oară că ar merita să fie vizitat. Și din Kalkan și din Kaș pleacă vapoare de croazieră, pe trasee foarte frumoase, în locuri în care se fac popasuri și poți să te bălăcești, să urci pe niște insulițe, să faci snorkeling în zone pline de pești și de multe alte vietăți subacvatice. Bineînțeles, se mănâncă foarte bine pe aceste vase de croazieră și, dacă socotești cât dai pe toată treaba, chiar merită, pentru că mănânci foarte bine și primești și un desert și un ceai. Chiar dacă nu te dai jos de pe vas și faci această plimbare, este foarte relaxant, pentru că vezi foarte multe peisaje și te oprești în foarte multe locuri frumoase. Pe lângă asta, sunt orașe vii în care încă locuiesc turcii, care din asta trăiesc: din comerț și turism. Au o activitate sezonieră, dar orașele arată bine, sunt niște locuri plăcute și îmi place să mă duc acolo, îmi place să mă plimb. Bineînțeles că este și terasa pentru turiști, unde prețurile sunt mai pentru turiști, și mănânci o înghețată bună, bei un ceai sau o cafea, mănânci o prăjitură. Dar te poți duce și la terasa pentru sindicaliștii turci, mai încolo, la grădina de vară, unde sunt numai turci și unde este și un teren de joacă pentru copii turci. Acolo intri în atmosfera reală, mai dai peste câte un köpek (câine) foarte sănătos. Asta m-a surprins foarte mult – cât sunt de sănătoși ”köpekii” lor. Câinii lor maidanezi arată foarte bine, sunt hrăniți, sunt o rasă comună, deci nu este vorba de nu știu ce rasă, dar sunt niște dulăi care arată bine. Am simțit că atmosfera sufletească e bună. Cumva acolo a rămas ceva destul de organic, oamenii iubesc copiii, turcii iubesc copiii, au inima deschisă pentru copii. Sunt foarte autentici, sunt sinceri, eu n-am simțit la ei prefăcătorie. Am avut și experiența că ne-am dus la Kalkan să luăm o înghețată. Am aflat cât costă, am plătit. A doua oară când ne-am dus, am întrebat dacă pot să primesc un indirim (reducere) ceva, au zis ”Bineînțeles”, mi-au redus din preț, iar anul următor m-am dus și mi-au cerut tot un preț de turist și am zis: ”Olmaz, olmaz„! (Nu se poate, nu se poate!) și am spus, cum m-am priceput, că anul trecut era mai puțin și a zis: ”Da, ok!” Mi-a dat un preț mai mic, iar a doua sau a treia zi, când am revenit, și-a amintit că eu sunt acela care cumpără pentru toată familia zece feluri de înghețată și mi-a mai făcut încă o reducere! Deci cumva oamenii au nevoie să trăiască din banii turiștilor, dar au și această dimensiune de prietenie sinceră, adică: ”Aaa, tu ești acela care vine tot timpul  la mine!” și îți mai dau una în plus. Deci am avut asemenea experiențe foarte bune cu ei. Oamenii sunt foarte calzi și foarte normali. Bineînțeles, în locurile acestea mici, ei nici nu sunt niște oameni sofisticați, nu au fost la multe școli și mai contribuie și faptul că în esența lor, sunt foarte religioși. ”Țignalul” moscheii, care te trezește de zece ori pe zi când ți-e lumea mai dragă, la ora cinci dimineața, și te trezeste din somn mai rău decât cocoșul, este un semn cumva, ceva destul de autoritar, simți o autoritate, care face parte din islam, dar în același timp, dacă poți să respecți spiritualitatea și poți să respecți diversitatea, poți să apreciezi faptul că oamenii rămân religioși în cadrul acestei stricteți.Poate că e o imagine destul de dură, dar faptul că an de an, secole de-a rândul le-a fost tăiată mâna dacă au furat, cred că asta s-a imprimat foarte bine la ei în minte și acum nu trebuie să le mai taie mâna. Ei au învățat să fie corecți, au interiorizat o moralitate care acum face parte din natura lor. Nu ți-e frică că o să-ți fure ceva. Când ajungi s-o trăiești și ai experiența asta, atunci nu mai ai diverse temeri, nu mai ai diverse neplăceri, că nu va fi corect ce ți se va întâmpla.

– Ne-ai povestit deja câte ceva despre asta, însă vrem să aflăm: Ce din cultura turcilor rezonează cu tine?

Sunt lucruri care acum trec în contemporaneitate din istorie. În primul rând, numai faptul că în limba română sunt mii de cuvinte turcești în vocabularul zilnic și că nici nu pot să-mi bag ciorapii în altă parte decât în dulap și nici nu pot să mă culc decât pe un cearșaf. Să nu mai spun că dacă prietenii mei fac o petrecere adevărată ea se numește bayram… Deci toate lucrurile acestea care trăiesc viu în cultura noastră fac să avem un contact și mai viu cu această cultură. Nu mai zic de baza genetică, care nicidecum nu este așa cum a fost ea prezentată în ideologiile naționaliste. Am ieșit din ceainărie, în Piata Taksim, și am stat așa cum stau cu voi acum la un ceai și era mulțimea aceea de oameni care trecea pe lângă tramvai. Am deschis ochii și am spus: ”Aaa, sunt la București!” Deci toate chipurile erau atât de similare, încât am zis: ”Măi, oamenii ăștia sunt ca acolo, sunt la fel.” Sigur, sunt niște mici lucruri specifice, este acel chip mai asiatic puțin, dar, în principiu, suntem foarte asemănători. Există foarte multe lucruri care îi unesc pe oameni în toate aceste teritorii și lucrurile acestea ne plasează într-o contemporaneitate care moștenește ceva din istorie. Din tot ce a a fost istorie, cu care, între timp, ne-am împăcat.

– Legat de istorie, există ideea că turcii ne sunt dușmani și multă lume se miră acum cum de putem afirma că avem lucruri în comun cu turcii.

Aceasta este o problemă care trebuie depășită în „conștiența” oamenilor. Spun intenționat „conștiență”, și subliniez „conștiență”, pentru că oamenii nu sunt conștienți că foarte multe dintre părerile lor sunt prejudecăți, sunt idei luate de-a gata, vorba lui Gustave Flaubert. Adică ți s-a spus un clișeu pe care tu nu l-ai probat, pe care l-ai luat ca atare și l-ai crezut. Și, în realitate, ele nu corespund. Nu corespund cu ceea ce a fost și cu ceea ce este. Și face parte dintr-o cultură mică, care are șansa să devină mare dacă ar renunța la această meschinărie de a se crede mai mare decât este. Și atunci când nu te crezi mai mare decât ești, ai șansa să devii mai mare. Ori așa este cultura românească în ceea ce privește relația cu Turcia. Țin minte că soția mea a lucrat ca avocat într-o firmă turcească și asta a fost o primă pistă de lansare. Șeful ei i-a zis să meragă în vacanță în Turcia și ne-am dus cu niște colegi de-ai ei, de la birou, care erau români şi care spuneau: „Dacă tot lucrăm la ei, hai să mergem în vacanță.” Cum se spunea, „hai la turci”, lucru care mie nu îmi place, că nu mă duc la turci, mă duc în Turcia. Nu mă duc la turci acasă, mă duc în Turcia, ca turist. Și acest domn, care era un domn, un aristocrat bogat care avea o afacere în București și pe care încă o are, îmi spunea: ”Ce tot spuneți voi că România, că Principatele Românești, s-au luptat cu turcii? Noi nici nu știm nimic despre chestiile acestea. Noi nici n-am învățat nimic despre voi la ora de istorie, voi nici nu existați pentru noi. Pentru Imperiul Otoman, niste punctulețe acolo, nu însemnau nimic. Ceea ce s-a creat, ca ideologie, ca fanfaronadă și ca lucruri exagerate printr-o poezie de-a lui Eminescu – aia a fost poezia lui Eminescu. Războiul din 1877 – 1878  a fost Războiul ruso-turc, nu a fost  altceva, la care și Regatul Român a trimis niște trupe și cu ocazia asta noi am beneficiat de ruperea de acel paternalism turcesc și momentul în care am luat-o pe o altă cale, politic vorbind, dar nu a fost proiectul Regatului Român. Ori, dacă tu înveți la istoria românilor asemenea jumătăți de adevăr, mai bine zis niște neadevăruri, poți să trăiești cu această imagine greșită, ostilă, și nu poți să vezi în prezent lucrurile bune care te leagă de fapt. Care a fost primul lucru pe care românii l-au făcut în ’90? S-au dus la Istanbul să înceapă să facă comerț! Deci ce trăia în sufletul omului? O trăire, o prietenie… Dacă lași ideologia deoparte, dacă dai superficialitatea aceasta la o parte, intri în esență și oamenii au demonstrat că se simțeau foarte ”acasă”, s-au dus și au făcut ceea ce le era lor mai bine, un mic comerț, am vândut nu știu ce, am cumpărat nu știu ce, s-au simțit foarte bine.

– Așa este. Mulți pleacă din România cu o idee greșită și abia după ce se întorc din Turcia spun: ”Nu știam ce frumos este aici, oamenii au o energie pozitivă, simt că toți sunt relaxați, ceea ce în România nu găsesc, mă simt acolo de o sută de ori mai bine decât în țara mea!” Oamenii care, înainte să meargă acolo pentru prima dată, spuneau: ”Turcia?! Nici nu vreau să aud.” Oamenii se regăsesc pe ei acolo și spun: ”Parcă am mai trăit în locurile acestea.”

Aseară cineva a pus o întrebare legată de reîncarnare și n-am apucat să discutăm despre asta, dar da, pentru noi, ca oameni moderni, ideea aceasta de reîncarnare și de a fi trăit și în alte locuri, în alte vieți și în alte epoci este absolut necesară ca să ne înțelegem astăzi. Am prieteni care au fost la Montserrat și la St. Michel și care mi-au povestit: ”Am simțit că mă leagă ceva din trecutul meu, parcă mă și vedeam acolo”. Mulți dintre noi simt lucrurile astea, și eu am avut aceleași sentimente, de aceea mă duc în Turcia cu atâta drag și, dacă nu m-am dus într-un an, am suferit. Anul trecut am fost în sudul Franței. Și ne-a lipsit Turcia, parcă ne-a smuls cineva ceva din noi. A fost minunat în Franța, am avut niște experiențe extraordinare, cum ne și închipuiam că o să fie, ba chiar și mai mult, tot așa am fost cu mașina, cu bicicleta în spatele mașinii, am fost pe Canal Du Midi, care este un canal de câteva sute de km construit în 60 de ani, în 1600 și ceva, și care leagă Bordeaux de Marea Mediterană, deci un canal comercial, construit, dar pe malul căruia poți merge cu bicicleta. Locuri frumoase și în orașe, și pe bicicletă, nu ne-am dus așa, la orice, nu ne-am dus ca niste turiști kitschoși să vizităm centrul comercial din nu știu ce mare oraș, ci ne-am dus în locuri deosebite, cu multe castele medievale, în Carcassonne. Dar cu toate acestea, pentru că n-am mai avut resurse, în principal timp, pentru că bani am mai fi găsit noi, nu am mai apucat să ne ducem la Patara și…

– V-a lipsit…

Ne-a lipsit foarte mult și am zis: ”Anul ăsta, nu se poate, facem ce facem și la Patara tot ne ducem.” Și, ori de câte ori ne ducem acolo, oamenii ne recunosc.

– Cam așa se întâmplă cu toți cei care iubesc Turcia. Găsesc un loc care li se prinde de suflet și 20 de ani numai în locul acela merg, fie că este vorba de Kemer, fie că este vorba de Ölüdeniz.

Noi am mai fost în multe locuri. Am fost la Olympos, la Çığralı, e un loc ”a la 2 mai”, ”a la Vama Veche”, mai hipiot, dar e mai frumos la Patara. Și anul trecut am fost la Çığralı, e drăguț, dar nu este așa frumos ca la Patara. Dacă iei tehnic vorbind, ce are unul și ce are celălalt, îți dai seama că e un loc simpatic în care să te duci. Cine nu știe de Patara și nu a avut experiența aceasta, se duce la Çığralı, e frumos, sunt munți, e tot peisajul acela impresionant, există și un sit arheologic mai micuț, dar foarte frumos. Sunt locuri foarte frumoase. Noi, până la urmă, ne-am prins unde ne place să mergem pentru că acolo avem multe lucruri de făcut! Patara este un loc din care poți să te duci în multe direcții, noi nu stăm toată ziua bună ziua la Patara, noi stăm o zi-două la Patara, locul în care este plaja aceea foarte lungă, apa este din aceea cum e la Mamaia, te duci multe sute de metri până se adâncește. De cele mai multe ori însă sunt valuri mari, depinde dacă îți place sau nu-ți place, bate vântul, este çok rüzgarlı (cu mult vânt), ve dalgalı (cu multe valuri). Dacă prinzi o zi în care nu sunt valuri, zici: ”Pff, ce noroc am!” De aceea am început să căutăm și alte locuri, să alternăm, adică mergem la plajă o zi-două la Patara, fără să ne deranjeze nimeni, ne mai împrietenim cu localnici sau cu turci mai alternativi care se bucură la rândul lor că dau peste un neturc care e ca mine și mai stăm un pic de vorbă. Altfel, sunt o mulțime de alte locuri prin împrejurimi în care te poți duce ca alternativă. Este un loc aproape de Patara unde mergem de fiecare dată – Moar Kürü – am fost și la Ölüdeniz, locul în care, dacă vrei puțin sport extrem, te dai cu parapanta, eu m-am dat deja de două ori și o să mă mai dau, abia aștept să mai crească fiul meu ca să-l ”corup” și pe el. Să vezi de la 2000 de metri înălțime plaja pe care vei ateriza și unde vei face plajă și baie e interesant, e o experiență specială, dar sunt și alte locuri mai puțin vizitate de turiști, care sunt cunoscute doar de localnici. Ne-a luat vreo patru-cinci ani până când ne-a zis cineva ”Aaa, vă place locul acesta? Dar nu vrei sa mergeți și la Muar Kürü?” Sunt zone cu multe golfulețe în care familiile își aprind un foculeț și fac câte un picnic.

– Locuri cu adevărat impresionante… Spune-mi dacă lui Zoltan de acum 25 de ani, lui Zoltan din perioada în care formația ”Sarmalele Reci” se afla pe buzele tuturor, i-ar fi plăcut Turcia la fel de mult cum îi place acum.

Am o legătură interesantă cu turcii pentru că ”Almanya’da da birkaç Türk arkadaşım var.” (Am și în Germania câțiva prieteni turci.) La nici un an după ce am început să cântăm, am fost invitați la un festival în Germania. Asta se întâmpla în 1994. La nici un an după ce ne înființasem, am fost invitați la un festival, ”Zilele culturii române la Wuppertal”, unde, așa cum face destinul… Cum se numește destinul?

– Kader. Kısmet…

Aşa. Trebuie să îmi notez acest cuvânt. Deci acest mare prieten al nostru numit kader, prieten al nostru, al tuturor, dar al fiecăruia individual, a făcut astfel încât nici n-am nimerit bine în orașul Wuppertal, că am dat peste turci. Organizatorii festivalului erau diverși, din societatea civilă, și ne-au cazat pe la diverși prieteni. Iar eu am nimerit la familia Bademcioğlu! (râde cu poftă) Care de fapt sunt doi soți, o nemțioacă și un turc, care tocmai se despărțiseră, dar care erau încă împreună. Au și un băiat, Sinan, și ei locuiau în cartierul turcesc. Primul lucru pe care l-am făcut când am coborât de la ei din casă, de unde ne-am lăsat bagajul trei dintre noi sau doi dintre noi, (am fost împărțiți pe la diverși prieteni în acel cartier), a fost să mergem la ei în mansardă. Noi nici nu știam cine sunt, organizatorii ne-au spus doar: ”Voi o să locuiți aici!”. Eu tocmai veneam dintr-o lungă experiență cu Germania, pentru că eu am avut epoca mea și o am în continuare cu Germania și locuisem mult în acolo. Imediat după ce m-am întors de acolo, s-a înființat grupul Sarmalele Reci. Dar, imediat după ce s-a înființat grupul Sarmalele Reci, m-am întors în Germania! Și, imediat după ce m-am întors în Germania, am cunoscut turcii, pentru că, chiar vis-a-vis, era un restaurant turcesc!

– A, deci istoria e mai veche, nu din 2000!

Ve orada… (și acolo…)

– Her șey bașladı! (A început totul!)

Da, exact! Pentru că era un restaurant în care cei de acolo erau preocupați de muzică și de jazz. Noi ne-am dus acolo, iar organizatorii ne-au spus: ”Voi o să mâncați aici pe cheltuiala noastră”. Și noi ascultam și am întrebat ”Ce se aude pe fundal? Ia, uite, ce interesant!” Erau trupe turcești care cântau jazz, pe un CD. Și văd o pianină. Mă duc la barman și zic: ”Aici se dau concerte, nu?” „Exact! De unde știi?” ”Păi, aveți pianină!” Zice: ”Ce, vrei să cânți?” Zic: ”Da!” ”Când?” ”Când zici tu!” ”Joia viitoare” ”Oldu!” (s-a făcut, ne-am înțeles) M-am dus înapoi la colegi, la masă, și le-am zis: ”Ce faceți joia viitoare?”. Ei: ”Nu știm! Ce facem?” ”Cântăm aici?” ”Da!”. Și așa a început o întreagă aventură! Noi am mai stat după ce s-a terminat festivalul încă două luni jumătate și am cântat la ei și în multe alte locuri pentru că acolo este un oraș industrial, industrie textilă, industrie ușoară, care s-a transformat într-un oraș cultural. Toate vechile spații industriale s-au transformat în spații alternative culturale: expoziții, săli de concerte, lokante. În toate locurile acestea noi am cântat, inclusiv la restaurantul Ada, unde am cântat de vreo două-trei ori cu casa plină. Lumea vine acolo, oamenii își au mușterii lor. Mi se pare foarte intresant cum sunt lucrurile acestea, nu numai că acolo aveam prieteni nemți, dar uite că m-am împrietenit și cu niște turci! Și am păstrat mult timp legătura cu cei de la restaurant, ei s-au naturalizat acolo, evident, se duc foarte rar în Turcia, dar ei și-au luat Turcia lor și și-au făcut o enclavă acolo și o mică insulă a lor și trăiesc normal, integral, firesc, integrați, dar păstrează lumea lor. Acesta este un lucru știut, că în Germania turcii și-au format lumea lor. Întâmplător, la Patara, după o vreme, după ce am mai schimbat două-trei locuri în care am mai stat, am nimerit, până la urmă, la un nene care foarte multă vreme a locuit în Germania. Și s-a întors acolo să-și facă această pensiune.

– Ultima întrebare este legată de limba turcă. Am observat că mereu spui cu mare pasiune diverse expresii în turcă. Cu toții știm că limba turcă face parte din aceeași familie de limbi ca și maghiara. Cum ai învățat-o, cum ai prins-o? Tot mergând prin vacanță? 

Da, pe de o parte a fost asta, pe de altă parte… biraz öğreniyorum (învăț puțin). Am spus deja că în limba română sunt multe cuvinte din turcă, noi avem un vocabular în care suntem acasă în limba turcă, într-un fel. Primele lucruri pe care l-am observat în 2000 când am ajuns în Turcia au fost kereste, dükkan, mağaza, toptan și alte asemenea cuvinte. Lucrurile acestea trăiesc în subconștientul românesc. M-a surprins asemănarea cu maghiara. Am fost odată la un mic festival la Aiud, în Ardeal, unde niște fani-prieteni ”Sarmalele reci” au organizat niște expoziții. Ei fac deseori o tabără de artiști plastici, pentru că ei sunt artiști plastici. Sunt artiști de multe feluri și le place și muzica și ne-au chemat și pe noi să cântăm. Am stat vreo două zile acolo, în tabăra lor. Acolo am cunoscut mulți artiști printre care aveau invitată și o turcoaică din Istanbul, artist plastic, măritată cu un muzician, dintr-o familie aristocrată. Și ea mi-a mărturisit că era îndrăgostită de un ungur din Ungaria, pentru că tocmai fusese în Ungaria la o expoziție și avusese revelația cât de mult îi place ei cultura ungurească. Și mi-a arătat un tablou de-al ei, pe care l-a prezentat și la o expoziție în Ungaria, intitulat ”Cebimde çok elma var.” (În buzunarul meu sunt multe mere) și asta pe ungurește se spune: „A zsebemben sok alma van.”

– Cam același lucru…

Nu „cam”, exact același lucru. Bine, în maghiară există și un articol hotărât. Pe lângă faptul că ai același cuvânt și în turcă și în maghiară, cep – zseb… Tatăl meu chiar spunea ”zsebtelefon”.

– A, în limba turcă există chiar cep telefonu – telefon mobil!

Bine, acum se numește mobil telefon în toate limbile… Dacă omul vrea să îi spună în mod poetic, poate să îi spună în multe feluri! Întâmplător l-am auzit pe tatăl meu spunând asta și el habar nu avea turcește. Și asta este o chestie nouă, nu a fost inventată acum 100 de ani… Cumva, în spiritul limbii, se întâmplă niște suprapuneri. Și respectiva mi-a atras atenția că „Știi, noi, de fapt, suntem foarte înrudiți.” „Daaa, ok, noi toți suntem foarte înrudiți!” ”Uite, elma este alma, var este van” I-am spus: ”What? Nasıl?” După sok, care este çok, avem singularul, nu pluralul, la fel ca în turcă. După numeral vine, la fel, singularul!

– Ca în turcă!

Da! Da. Sunt niște lucruri care țin de istoria veche a limbii, iar altele care țin de coabitare. Ca în zona aceasta. Și lucrurile acestea, la vremea respectivă, au fost o problemă. Coloniștii. Coloniști, coloniști, dar de bătut, tot s-au bătut. Tot un fel de cuceritori au fost. Dar între timp lucrurile s-au schimbat. Timpul le aranjează, rămân lucrurile bune, rămân lucrurile care au creat cultură, și lucrurile acestea de fapt ne îmbogățesc. Când te bucuri de güveç, ai și un ghiveci de flori, dar ai și mâncarea care se numește ”ghiveci”. Pentru că pornește de la güveç, de la chestia aceea din luat pe care au ars-o în sobă. Atunci începi să înțelegi, să ai o viziune mai holografică, mai multidimensională a realității. Începi să înțelegi ce spui, să înțelegi ce mănânci. E important să renunți la niște stereotipuri, să renunți la niște unilateralități, să renunți să spui că e un fel de mâncare pur românesc”.

– ”Sarma” e turcesc!

Bine, inițial era vorba de cea mică, în foi de viță, dar…

– Interviul nostru o să se numească ”De la Sarmalele reci la cele turcești”…

A, da? Ok, e foarte bine, e ofertant și contextul!

– Am avut parte de o discuție foarte interesantă! Ne bucurăm enorm că am avut această ocazie. Nu știam multe lucruri despre omul de dincolo de titulatura ”Solistul Trupei Sarmalele reci”. Am aflat foarte multe lucruri interesante și mai ales legătura ta cu Turcia. Nu ne-am fi așteptat nici într-o mie de ani ca tu să ai vreo legătură cu Turcia. Dorești să adaugi ceva în finalul interviului nostru pentru care îți mulțumim foarte mult?

Cu mare drag! Și eu mă bucur că poate pot să îi inspir și pe alții. Eu foarte multă vreme, cum prindeam vreun prieten, îi povesteam de Patara. Am dus pe unii, i-am mai dus și pe alții. Din păcate, nici unul dintre ei nu a mai revenit, dar eu spun la toată lumea! La un moment dat am zis: ”Hai, că nu mai spun!” Ne-am mai întâlnit cu diverși din România pe acolo, dar nu foarte des, nu cu cunoscuți. Eu vreau să povestesc despre locurile acestea așa, pentru cultura generală a oamenilor, nu neapărat că vreau să le fac vânzare oamenilor de acolo, că nu am acțiuni acolo, nu am nimic de câștigat. Mai degrabă sper ca oamenii care aud de lucrurile acestea să câștige ceva, să-și schimbe stilul de viață și să-și schimbe mentalitatea, să se îmbogățească cultural, să se îmbogățească sufletește. Nu este o zonă foarte spirituală. În afara megafoanelor care te trezesc când ți-e lumea mai dragă. Cumva acest lucru face parte mai degrabă dintr-un peisaj sufletesc, decât dintr-o esență sau dintr-un ideal spiritual. Pentru că noi suntem mai europeni, mai centrați pe creștinism, mai centrați pe valorile acestea, dar poate tocmai ele ne ajută pe noi, personal, să înțelegem alteritatea, să înțelegem că celălalt e altfel decât noi, să înțelegem cât de autentic e el, să înțelegem cât e de natural în mediul lui și să-l respectăm așa.

Mii de mulțumiri prietenei noastre Ionela Lostun-Burlacu, cea care ne-a ajutat la corectarea interviului!